Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și anunțurile, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul. De asemenea, le oferim partenerilor de rețele sociale, de publicitate și de analize informații cu privire la modul în care folosiți site-ul nostru. Aceștia le pot combina cu alte informații oferite de dvs. sau culese în urma folosirii serviciilor lor. În cazul în care alegeți să continuați să utilizați website-ul nostru, sunteți de acord cu utilizarea modulelor noastre cookie.

Tragedia de pe nava „Mogoșoaia“: 200 de oameni au pierit în Dunăre

Tragedia de pe nava „Mogoșoaia“: 200 de oameni au pierit în Dunăre

În septembrie 1989, nava de pasageri „Mogoșoaia“ a intrat în coliziune, pe Dunăre, cu un convoi bulgăresc format din șase barje și împingătorul „Petar Karamincev“. Lovitura a fost violentă şi devastatoare. Doar 16 persoane au scăpat cu viață.

Marius Cosmeanu 0 comentarii

Duminică, 10 septembrie 1989, la ora 8:10, nava de pasageri „Mogoșoaia“ a plecat de la Palatul Navigației spre satul Grindu, situat în aval de Galați, pe malul tulcean. Deși capacitatea navei era de 160 de persoane, la bord se aflau 213 pasageri și zece membri ai echipajului: comandantul Ion Postolache, ofițerul pilot Emil Ilicenco, mecanicul-șef Gheorghe Manole, șeful de echipaj Laurenţiu Nenciu, marinarii Daniel Sava și Remus Badiu, motoriștii Gigel Anghel și Eugen Lazăr, electricianul Ioniţă Hodorogea şi ajutorul mecanic Dan Coadă. 

Pasagerii erau săteni din Grindu sau rude ale acestora, pescari, docheri sau angajați ai portului și mergeau să-și mai petreacă o duminică în familie înainte de începerea anului școlar. Vinerea ce trecuse se dăduseră raţiile la ulei, zahăr şi carne, motiv pentru care mulţi dintre gălăţeni duceau rudelor lor de la Pisica de-ale gurii. În epocă, îndeosebi în zilele de duminică, la începutul toamnei sau în preajma unor sărbători, cursele Galaţi - Grindu erau foarte aglomerate în ambele sensuri, pasagerii fiind nevoiţi să se îngrămădească la clasa a II-a şi pe coridoare.

Pe Dunăre era ceață, fenomen obișnuit pentru acea perioadă a anului. În cursa spre Grindu, nava a făcut o escală la Dana 46 din Portul Bazinul Nou. În momentul în care „Mogoșoaia“ a ieșit din port, la Mila 79, în locul numit Cotul Pisicii, pentru a vira pe șenalul navigabil, s-a produs, la ora 8:20, coliziunea cu convoiul bulgăresc format din șase barje și împingătorul „Petar Karamincev“.

Cele șase barje, dispuse pe două rânduri, aveau o lungime totală de 191 metri şi lăţimea de 37,50 m. Barjele transportau 9.800 de tone de minereu de fier, deplasându-se în amonte, spre Portul Ruse din Bulgaria.

Nava de pasageri „Mogoșoaia“ a fost construită în 1975 și a mai avut anterior alte două accidente grave: primul, în octombrie 1982, când s-a lovit de nava sovietică „Volga“, iar al doilea, șase ani mai târziu, în timpul unei acostări la pontonul din Grindu. Ambele accidente s-au soldat cu mari pagube materiale, dar fără victime în rândurile pasagerilor sau ale echipajelor.

Comandantul Ion Postolache, care avea o vechime de 37 de ani ca navigator, a declanșat operațiunile obișnuite pentru scoaterea „Mogoșoaiei“ din port cu zece minute mai târziu decât era prevăzut, din cauza ceții. Postolache, încercând să evite coliziunea, a pus motoarele pe „toată viteza înapoi“ și a încercat o eschivă spre stânga. Cei de pe „Petar Karamincev“ au încercat și ei, tardiv, să frâneze înaintarea convoiului, punând motoarele pe „toată viteza înapoi“. Coliziunea nu a mai putut fi evitată.

Lovitura a fost violentă şi devastatoare. Impactul a provocat împingerea în amonte cu peste 50 de metri a navei româneşti, în timp ce întregul convoi bulgăresc a fost împins înapoi cu circa 25 de metri. „Mogoşoaia“ a primit lovitura în plin, s-a aplecat brusc, apoi a revenit pe linia de plutire, după care s-a înclinat din nou, s-a răsturnat şi s-a scufundat într-un zgomot înfiorător de fiare rupte şi contorsionate, pe un fundal de urlete de panică, disperare şi groază. Doar 16 pasageri au scăpat cu viață.

Ulterior, scafandrii au reperat nava pe fundul Dunării, aşezată pe chilă, la 200 metri aval de locul coliziunii şi la 198 metri de malul stâng, la o adâncime de 22 de metri. Împingătorul bulgăresc a călcat efectiv peste nava-pasager românească, a prins-o şi a băgat-o sub apă. Oamenii aflaţi în navă şi pe aceasta au avut parte de un sfârșit groaznic. Când pasagerul intrase deja sub apă şi se rostogolea pe fundul Dunării, se auzeau încă ţipete disperate după ajutor. Unele cadavre au ieşit la suprafaţă împinse de presiunea apei, au fost luate de şuvoi şi abia peste câteva zile au fost descoperite prin Deltă.

„Am ajuns pe fundul Dunării, la o adâncime de circa 24-26 de metri. Deși lumina reflectoarelor subacvatice era foarte slabă în apa tulbure a Dunării, la geamurile navei am zărit chipurile înlănțuite ale pasagerilor. N-o să le uit niciodată, pe fețele lor se întipărise spaima morții. Implorau parcă să iasă la suprafață, să grăbim operațiunea, povestește Săndel Bora, unui dintre cei mai buni scafandri români, participant la operațiunile de salvare.

 

Primul marinar al țării

Puterea comunistă a încercat să mușamalizeze tragedia. Pe 10 septembrie 1989, Nicolae Ceaușescu trebuia să plece de la Neptun la Iași, pentru a deschide anul școlar. După câteva ore de la scufundarea navei, cuplul prezidențial a survolat zona, îndreptându-se către Iași fără a se opri.

Cartierul Bădălan, situat lângă Portul Bazinul Nou, devenise teatrul unei agitații fără precedent. Pe străzile de obicei pustii, circulau în mare viteză zeci de Dacii, cu „număr mic“. Intraseră în acțiune securiștii, care trebuiau să asigure protecția informativă a zonei. La operațiune au fost aduși angajați ai fostelor servicii din Brăila, Vrancea și Vaslui. Șantierul Naval, Portul Bazinul Nou, în general, malul Dunării fuseseră înțesate cu securiști. Dispozitivul de protecție informativă a fost menținut și în zilele următoare, pentru ca nimeni să nu fotografieze ce se întampla la locul accidentului.

Tragedia nu a putut fi însă ascunsă. Posturile de radio „Europa liberă“ şi „Vocea Americii“ au relatat despre catastrofă chiar în seara zilei în care a avut loc, ştirea fiind preluată de mass-media internaţională. După câteva zile, în ziarul local, „Viața Nouă“, a apărut, într-un colț de pagină, un anunț discret, cu titlul „Accident naval pe Dunare“:

„Duminică, 10 septembrie, pe Dunăre, în aval de Galați, o navă românească de pasageri s-a ciocnit cu un remorcher ce naviga sub pavilion bulgar. Ca urmare a ciocnirii, nava românească de pasageri s-a scufundat. Din cei 169 de pasageri și 10 membri ai echipajului, au fost salvate 18 persoane. Operațiunile de salvare continuă. La indicația conducerii partidului și statului, personal a tovarășului Nicolae Ceaușescu, s-a constituit o comisie guvernamentală pentru a cerceta la fața locului cauzele producerii accidentului.“

Așadar, operațiunile de salvare continuau, în timp ce o mare parte din victime erau înmormântate. Eforturile puterii comuniste de a ascunde producerea tragediei au eșuat și pentru că în „Viața Nouă“ au început să apară anunțurile de la rubrica de „Decese“, care prezentau dimensiunile tragediei mai bine decât orice alte relatări cenzurate.

În mod obișnuit, acolo erau câteva anunțuri mortuare. După tragedie, însă, ele se întindeau pe pagini întregi. Unele ferpare anunțau dispariția unor familii întregi sau moartea a nouă membri ai aceleiași familii. Imaginile paginilor pline de anunțuri mortuare impresionează și astăzi. După 1990, a fost dată o statistică oficială a famililor dispărute în tragedia scufundării navei „Mogoșoaia“: toți membrii – 9 familii; ambii părinți – 6; mama și copiii – 4; tata și copiii – 3. În această tragedie și-au pierdut viața 45 de copii.

Scenele care au urmat tragediei erau terifiante: nu exista familie care să nu fi avut cel puţin o victimă rudă apropiată, pierdută în catastrofă; oamenii aşteptau identificarea victimelor (unii dintre ei nu îşi mai recunoşteau morţii deoarece aceştia intraseră în descompunere); imaginile din port erau cutremurătoare: sute de cruci şi sicrie îngrămădite de-a valma, şirurile de oameni îndoliaţi care aşteptau sosirea unui alt transport de cadavre sau care stăteau la rând pentru a ajunge să-şi recunoască părinţii, copiii, rudele sau cunoscuţii decedaţi în groaznicul accident; corturile pline de morţi (erau corturi separate pentru cadavrele adulţilor şi cele ale copiilor); ţipetele şi bocetele celor care îi recunoşteau pe cei dragi (unii ţipau să vină Ceauşescu, pentru că era o tragedie naţională pe care trebuia să o cunoască şi să o vadă preşedintele ţării).

În catastofă și-au pierdut viața 207 pasageri și nouă membri ai echipajului. Aceasta este statistica oficială înscrisă în Dosarul 2.710/1991 judecat la Tribunalul Galați. Dar în septembrie 1989, populația nu a știut cu exactitate numărul celor decedați, din cauza secretomaniei impuse de autoritățile de atunci.

Unii dintre cei care au reușit să se salveze povestesc cum în timp ce nava se scufunda, se auzeau din ape strigătele disperate ale celor rămași captivi în saloanele navei. Mulți dintre ei au avut parte de o moarte groaznică, lentă, pentru că nu toate compartimentele au fost inundate imediat, aerul rămânând prins ca sub un clopot.

 

7 ore x 216

Vinovat de producerea catastrofei a fost declarat comandantul împingătorului bulgăresc, Gheorghi Petrov Anghelovski. La toată ecuația mai merită adăugat, că în noaptea de 9 spre 10 septembrie, membrii echipajului bulgăresc chefuiseră până în zori.

Comandantul bulgar a fost arestat în septembrie 1989, a stat două luni în pușcărie, după care a fost extrădat autorităţilor de la Sofia şi n-a mai executat nicio zi de închisoare.

În 1993, justiţia din România l-a condamnat pe Gheorghi P. Anghelovski la 10 ani de închisoare (pentru distrugere, şi nu pentru ucidere din culpă), motivând în sentinţa definitivă şi irevocabilă că nu a respectat regulile de navigaţie şi că manevra efectuată de acesta a provocat scufundarea navei-pasager „Mogoşoaia“.

Rudele şi urmaşii celor decedaţi în groaznicul accident au solicitat despăgubiri materiale cuprinse între 30.000 și 80.000 de lei, iar statul bulgar a fost condamnat la plata de daune către „Navrom“ Galaţi (armatorul navei „Mogoşoaia“).

 

***

Surse:

Constantin Cumpănă, Corina Apostoleanu (2011) Amintiri despre o flotă pierdută. Voiaje neterminate. Constanța: Telegraf Advertising.

Petre Rău (1999) „Mogoşoaia”. Istoria unei tragedii. Galaţi: Porto-Franco.

 

Comentarii

loading...