Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și anunțurile, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul. De asemenea, le oferim partenerilor de rețele sociale, de publicitate și de analize informații cu privire la modul în care folosiți site-ul nostru. Aceștia le pot combina cu alte informații oferite de dvs. sau culese în urma folosirii serviciilor lor. În cazul în care alegeți să continuați să utilizați website-ul nostru, sunteți de acord cu utilizarea modulelor noastre cookie.

DOCUMENTAR RL. Un secol de la sfârșitul „Marelui Război“

DOCUMENTAR RL. Un secol de la sfârșitul „Marelui Război“

Pe 11 noiembrie 1918, la ora 11.00, intra în vigoare armistițiul dintre forțele aliate și Germania, punându-se astfel capăt Primului Război Mondial.

Petre Otu 0 comentarii

Pe 11 noiembrie 1918, la ora 11.00, intra în vigoare armistițiul dintre forțele aliate și Germania, punându-se astfel capăt Primului Război Mondial sau „Marelui Război“, cum i s-a mai spus, spre a-l deosebi de conflictele militare de până atunci, mult mai modeste sub aspectul duratei, efectivelor și consecințelor.

Documentul fusese semnat în aceeași dimineață, la ora 5.00, într-un vagon de cale ferată, aflat în „luminișul” din pădurea Rethondes din Compiègne (Franța), de către o delegație, condusă de mareșalul Ferdinand Foch, comandantul suprem al forțelor aliate pe frontul de vest, și una germană ce avea în frunte pe secretarul de stat Mathias Erzberger.

Omenirea a răsuflat ușurată, iar credința generală era aceea că un asemenea cataclism nu trebuia să se mai repete. Dar a fost, așa cum se cunoaște, o speranță deșartă, întrucât, la două decenii distanță, respectiv la 1 septembrie 1939, începea un nou conflict planetar, mult mai distrugător decât cel din anii 1914-1918.


Alunecarea Europei spre război

De fapt, Europa mai trăise o mare iluzie la începutul secolului al XX-lea, ce încheia acea perioadă fastă, generic denumită „La belle époque”. În 1910, britanicul Norman Angell publica lucrarea: The Great Illusion (Marea Iluzie), în care argumenta ideea că războiul modern devenise cvasi-imposibil datorită costurilor economice și financiare enorme reclamate de purtarea lui și consecințelor sociale profunde.

Realitatea a fost cu totul alta. La 15/28 iulie 1914, Imperiul austro-ungar a atacat Serbia, pretextul fiind asasinarea, la Sarajevo, cu o lună înainte, a prințului moștenitor Franz Ferdinand.

Uriașul angrenaj politico-militar constituit la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea s-a pus în mișcare, cele două coaliții – Antanta (Franța, Marea Britanie, Imperiul rus) și Puterile Centrale (Germania, Austro-Ungaria) – ajungând în stare de beligeranță.

În istoriografia mondială există o lungă, controversată și neterminată dezbatere referitoare la cauzele care au generat conflictul, devenit mondial, în foarte scurt timp. Rând pe rând au intrat sub analiza specialiștilor tensiunile și rivalitățile din sistemul mondial antebelic (Franța-Germania, Germania-Marea Britanie, Imperiul rus-Imperiul austro-ungar, Imperiul rus-Germania), naționalismul, reconfigurarea colonială a lumii, cursa înarmărilor, militarismul, în special cel german, revoluția în afacerile militare etc.

În istoriografie s-a susținut și ideea că războiul mondial a fost un fel de afacere în familie, întrucât cei trei monarhi, Wilhelm al II-lea (împăratul german), țarul Nicolae alII-lea al Rusiei și Eduard al VII-lea (Regele Marii Britanii), au fost veri.

În criza din iulie 1914 a existat, așa cum spune un remarcabil istoric, Christopher Clark, un fel de somnambulism care a permis declanşarea conflictului, teză larg răspândită în cercurile istoriografice astăzi. Pe bună dreptate, istoriografia internaţională a acreditat ideea izbucnirii pe neaşteptate a ostilităţilor, liderii marilor puteri, diplomaţiile lor şi şefii militari fiind luaţi prin surprindere. David Lloyd George, prim-ministrul Marii Britanii (1916-1922), a exprimat-o prin formula „alunecării Europei în război“.

Mai este de menționat că în unele locuri, în special în capitalele și orașele mari ale statelor beligerante, declanșarea războiului a fost primită cu entuziasm, ca o descătușare a unor energii latente. După cum au existat și situații când „dușmanul” era greu de identificat la începutul ostilităților. De exemplu,în unele localități rurale din Rusia, mobilizarea generală a creat multă confuzie privind viitorul inamic – englezii, japonezii, chinezii, germanii.

 

Ce fel de război?

Declanșând războiul, marile puteri au apreciat că acesta va fi scurt, așa cum fuseseră și celelalte conflicte militare până atunci. Durata estimată de către unii lideri politici și militari, cum a fost, de pildă, împăratul Wihelm al II-lea, era de câteva luni, eventual până la Crăciun. Dar toate aceste perspective optimiste au fost infirmate, războiul s-a prelungit dincolo de cele mai pesimiste prognoze, violența confruntărilor, pierderile umane imense și distrugerile materiale atingând cote inimaginabile.

Primul Război Mondial a fost, după cum l-a caracterizat unul dintre liderii militari exponențiali, Erich von Ludendorff, unul „total”. Practic el a fost purtat nu numai de armate, ci de state și națiuni, care și-au pus în slujba zeului Marte întregul potențialul uman, material, financiar, volițional. Prin urmare, distincția de odinioară dintre „front“ și „spatele frontului” a dispărut, civilii fiind parte integrantă a conflictului și victimele lui, fără nici un fel de discriminare.

 

Consecințe devastatoare

Primul Război Mondial a fost un cataclism pentru întreaga omenire, dar continentul cel mai afectat a fost Europa, unde s-au şi desfăşurat cele mai importante acţiuni militare. A durat patru ani şi trei luni (51 de luni) și a antrenat în vâltoarea lui 28 de state, iar 70 de milioane de oameni au fost mobilizaţi. Pierderile umane au fost foarte mari, nemaiîntâlnite până atunci – 10 milioane de morţi ca urmare a luptelor şi alte 10 milioane din cauza epidemiilor şi a bolilor de tot felul. La acestea se adaugă 13 milioane de civili morţi ca urmare a bombardamentelor, a epidemiilor, a lipsei de alimente.

Cifrele sunt copleșitoare, deși există unele incertitudini statistice în această privință. Franţa a avut 1,322 milioane de persoane ucise sau dispărute, ceea ce reprezenta 10,5% din populaţia activă, Germania 1,808 milioane de morți (9,8% din populația activă), Austro-Ungaria 1,496 (9,5% din populaţia activă). Rusia a pierdut 1,850 milioane de oameni până în anul 1917, la care s-au adăugat alte cinci milioane în timpul războiului civil ce a urmat preluării puterii de către bolşevici.

Au fost şi mari mişcări de populaţie, ca urmare a modificărilor politico-teritoriale de la sfârşitul ostilităţilor. Circa două milioane de greci din Asia Mică au fost mutaţi pe continent, iar un milion de turci au părăsit continentul. Sute de mii de germani au fost nevoiţi să plece din Alsacia şi Lorena, provincii preluate de Franţa, din Silezia, ţările baltice, din Poznan.

La fel de importante sunt distrugerile materiale, potenţialul agricol al Europei reducându-se cu 30%, iar cel industrial cu 40%. La acestea s-au adăugat creșterea datoriilor de război, inflația, distrugerea infrastructurii etc.

Războiul mondial a afectat considerabil echilibrul social pe continentul european, aici înregistrându-se mișcări revoluționare de amploare, care au și dus la fractura ideologică a lumii, prin preluarea de către bolșevici a puterii în Rusia.

 

O nouă ordine mondială

Conflictul a generat și o catastrofă de ordin geopolitic, Europa pierzându-și statutul de lider al lumii, preluat de SUA. Continentul european a devenit treptat una dintre provinciile mapamondului, fenomen consfinţit de a doua conflagraţie mondială. Pe acest fond a apărut și un puternic curent declinist, un exemplu fiind Oswald Spengler cu lucrarea sa: Sfârşitul Occidentului, elaborată înainte de război şi în timpul lui și interzisă de cenzura germană. Pornind de aici, în perioada interbelică s-a dezvoltat s-au înmulțit ideile și proiectele ce preconizau unificarea continentului, ideea filosofului I. Kant despre „Statele Unite ale Europei” fiind reluată.

Acest curent a cunoscut în perioada postbelică o eferverscenţă deosebită, astfel că se va ajunge la procesul construcţiei europene - CECO (1950), tratatele de la Roma (1957). Din acest punct de vedere se poate aprecia că Uniunea Europeană reprezintă și o încercare a locuitorilor bătrânului continent de a recâștiga statutul de odinioară, pierdut în prima jumătate a secolului al XX-lea, în urma a ceea ce istoricul german
Ernst Nolte numea, într-o celebră și controversată lucrare - Războiul civil european (1914-1945). El a avut două secvențe belice (1914-1918; 1939-1945), întrerupte de un armistițiu de două decenii.

Războiul prim mondial a restructurat harta politică a Europei, și a creat o nouă ordine internațională mai bună bazată pe principiul naționalităților, ce și-a regăsit o exprimare sintetică în programul prezentat de președintele SUA, W. Wilson, la 8 ianuarie 1918. Au dispărut marile imperii aristocratice (austro-ungar, rus, german și otoman), au apărut noi state (Austria, Cehoslovacia, Finlanda, Estonia Letonia, Lituania, Regatul sârbilor, croaților și slovenilor, Ungaria, Turcia), iar altele s-au refăcut (Polonia) sau reîntregit, cum a fost cazul României.

Prin urmare, Primul Război Mondial a influențat decisiv evoluția omenirii în secolul care a trecut, caracterizat în diferite moduri: „scurt”, „al extremelor”, al „sârmei ghimpate”, al „lagărelor”, al „terorismului”, al „revoluției informatice“ etc.


Românii în „Marele Război”

Declanșarea primei conflagrații mondiale a pus națiunea română în fața unei insurmontabile dileme în privința proiectului național. Se înfruntau cele mai mari puteri cele timpului, grupate în două coaliții - Puterile Centrale și Antanta, iar România avea revendicări naționale și într-o parte și în alta. Orice alegere însemna concomitent o renunțare. Dezbaterile au fost ample și tensionate, iar în cele din urmă, tabăra antantistă a avut câștig de cauză, curentul antantofil fiind majoritar la nivelul clasei politice și al opiniei publice.

România a intrat în război la 15/28 august 1918, scopul fiind unirea românilor aflați sub dominația Imperiului dualist austro-ungar. Cursul a fost foarte sinuos, astfel că înfrângerii din campania anului 1916 i-a urmat revanșa strălucită din anul 1917, de la Mărăști, Mărășești și Oituz. Victoriile n-au putut fi, însă, valorificate sub raport politico-strategic, astfel că România a fost nevoită să iasă din război, încheind pacea cu adversarul.
Între timp, două mari evenimente au influențat decisiv cursul războiului mondial: ieșirea Rusiei din război ca urmare a înlăturării țarului (februarie-martie 1917) și preluării puterii de către bolșevici (25 octombrie/7 noiembrie 1917); intrarea SUA în conflict alături de Antantă (6 aprilie 1917).

Pe fondul destrămării Rusiei, Basarabia, printr-un rapid proces de renaștere națională, s-a unit cu România la 27 martie/9 aprilie 1918. A urmat la începutul lunii noiembrie 1918 reintrarea statului român în război, unirea Bucovinei (15/28 noiembrie 1918) și a Transilvaniei (18 noiembrie/1 decembrie 1918). Proiectul național s-a materializat, astfel, în varianta lui maximală, de nimeni intuită la începutul conflagrației.

Marea Unire de acum 100 de ani reprezintă un moment de concordie națională care a materializat un proiect de țară, cristalizat teoretic la mijlocul veacului al XIX-lea și care s-a împlinit prin activitatea și jertfa unei generații, pe bună dreptate eroice. Solidaritatea în jurul acestui ideal, devotamentul față de binele public și de soarta națiunii constituie cea mai mare lecție pe care generația anului 1918 ne-o transmite, nouă, celor care avem șansa de a celebra centenarul celei mai mari realizări din propria istorie.

 

Dezvelirea bustului Mareșalului Averescu

Fundația „Mareșal Alexandru Averescu”, în colaborare cu Primăria Municipiului București, Divizia 2 Infanterie „Getica” și Arhivele Militare Naționale Române au organizat duminică un ceremonial militar și religios cu ocazia dezvelirii bustului mareșalului Averescu, aflat în fața bisericii Mănăstirea Cașin. Personalitate marcantă a istoriei naționale, mareșalul Averescu a fost comandantul Armatei a II-a în timpul Primului Război Mondial, prim-ministru al României în trei cabinete (fiind și ministru interimar al Afacerilor Externe în perioada ianuarie-martie 1918), precum și membru de onoare al Academiei Române.

Comentarii

loading...