Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și anunțurile, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul. De asemenea, le oferim partenerilor de rețele sociale, de publicitate și de analize informații cu privire la modul în care folosiți site-ul nostru. Aceștia le pot combina cu alte informații oferite de dvs. sau culese în urma folosirii serviciilor lor. În cazul în care alegeți să continuați să utilizați website-ul nostru, sunteți de acord cu utilizarea modulelor noastre cookie.

Imperiul Habsburgic folosea mitul războiului creștin pentru a-și extinde dominația

Imperiul Habsburgic folosea mitul războiului creștin pentru a-și extinde dominația

Vodă Brâncoveanu și a sa monarhie culturală

Iorga a numit domnia lui Brâncoveanu „monarhie culturală” tocmai pentru a accentua acest principiu de acțiune și manifestare pe planul puterii spirituale.

Rl online 0 comentarii

Iorga a numit domnia lui Brâncoveanu „monarhie culturală” tocmai pentru a accentua acest principiu de acțiune și manifestare pe planul puterii spirituale.  Restaurarea ortodoxă sistematică, laolaltă cu ctitoriile și vastul program de tipărituri sunt, de fapt, una din minunile domniei lui Brâncoveanu, alături de durata de 25 de ani. 

Domnia lui Brâncoveanu se adeverește o minune ea însăși prin durata sa lungă (douăzeci și cinci de ani). Niciun alt domnitor din epocă nu a reușit această performanță. O însemnare de pe un Triod contemporan este cel mai sugestiv semn: Domnul a păzit țara „cu cea desăvârșit înțelepciunea sa și din înaltă știință chivernisire nu numai de răpirile celora ce amăgesc numele creștinătății, ci și prada cea grea și stricăciunea acelor asemenea cu fiarele Tătari” (1700).

 

Cei care „amăgeau” numele creștinătății, adică Imperiul Habsburgic, ce căuta să folosească mitul războiului creștin pentru a-și extinde dominația.  Cât de „creștină” era o astfel de expansiune au resimțit-o curând românii din Transilvania, supuși presiunilor imperiale de a renunța la ortodoxie pentru a trece la catolicism. […] În aceste împrejurări, înconjurat de falși prieteni și brutali stăpânitori, linia urmată de Brâncoveanu a fost aceea de a nu vrea să meargă „nici spre o parte, nici spre alta”, așa cum descrie Anonimul atitudinea voievodului când Petru cel Mare se aventurează  să  atace  Imperiul  Otoman,  în  1711. […] În schimb, în 1711, spre sfârșitul domniei sale, provocarea vine dinspre Răsărit, din partea lui Petru cel Mare, care reușește să-l angreneze pe Dimitrie Cantemir într-un război pripit cu turcii. Un alt Cantacuzino, Toma, boier cu mare rang la curtea lui Brâncoveanu, dezertează în tabăra lui Petru, în condițiile în care voievodul căuta să domolească turbarea turcilor și să-și apropie, totodată, pe țar, pentru „chiverniseala pământului”.

 

Fuga lui Toma Cantacuzino prefigurează mazilirea

„Încearcă să păzească țara fără de primejdie de amândouă părțile, Turci și Moscali”, notează Greceanu. Fuga lui Toma Cantacuzino, „din nebună mândrie”, contribuie decisiv la fragilizarea poziției lui Brâncoveanu la Înalta Poartă și prefigurează decizia mazilirii sale, sultanul pierzându-și încrederea în acesta.

După mazilire, aproape întreaga familie a lui Vodă Brâncoveanu este întemnițată. Alături de voievod, au mai fost închiși și torturați Constantin, Radu, Ștefan, Matei, fiii săi, precum și Marica, soția sa, și sfetnicul Ianache Văcărescu. Pe 15 august 1714, de praznicul Adormirii Maicii Domnului, de ziua sa de naștere și de onomastica soției sale, Vodă alături de cei patru fii și de Ianache sunt executați prin decapitare, după ce refuză să se convertească la islam pentru a-și salva viețile. Martiriul lor dramatic este unul dintre cele mai documentate din toată istoria creștinismului, de față fiind și reprezentanți ai țărilor occidentale, existând multiple surse ale martorilor oculari. „Toți în lacrimi”, după cum scria unul din ei, mai cu seamă când l-au văzut pe mezinul Matei, de doar 12 ani, spunând călăului, după o scurtă ezitare: „Vreau să mor creștin, lovește!”.

Vodă compensează din plin lipsa de putere văzută cu puterea nevăzută, a influenței și a acțiunii pe plan cultural-duhovnicesc. Eficiența acestei politici se vede în aceea că înrâurirea sa depășește cu mult granițele și influența pe care o putea exercita pe planul puterii brute. Țara Românească este un centru ortodox care iradiază înspre nord, cuprinzând românii ardeleni și înspre sudul balcanic, până spre Orientul Apropiat. Rețele clericalo-diplomatice sunt active pe tot acest teritoriu, miza reprezentând-o păstrarea și întărirea Bisericii, aflate sub presiune nu doar pentru că se afla sub un imperiu islamic, ci și din cauza ofensivelor tot mai agresive ale catolicilor și ale protestanților. În acest context, Brâncoveanu impulsionează tipărituri apologetice, de apărare a credinței ortodoxe și de răspuns față de propaganda catolică și calvină. 

„Strict ortodox”, arată Nicolae Iorga, spre deosebire de predecesorul său, Șerban Vodă, mai curtenitor cu catolicii, Brâncoveanu aduce pe românește scrieri patristice „ca să poată fieștecare Rumân ce și puțină învățătură ar avia, să înțeleagă”. Într-adevăr, faptul că în titlurile unora din aceste tipărituri se menționează explicit: „acum întâi tălmăcit în limba rumânească spre înțelegerea de obște” arată că acțiunea culturală din timpul Brâncoveanului este deliberată. […] Într-o țară „robită și lipsită de pază și ziduri”, în vremuri „pline de greutăți și turburări și nenorociri”, constată Sevastos Kimenitul,   profesorul   Academiei,  domnitorul „investește” în „omul  dinlăuntru”, în școală și biserică, în ceea ce strategii de astăzi numesc „puterea blândă”. 

Faptul că Brâncoveanu avea o gândire sistematică, programatică, în ceea ce privește întărirea credinței, se observă și în vestita sa ctitorie, Mănăstirea Hurezi. […] Pisania mănăstirii ne arată linia istorică pe care se înscrie Brâncoveanu și semnificația ctitoriei în acea lume. Astfel, după ce indică faptul că domnitorul a ridicat „den temelie” biserica, „au zidit și au alcătuit”, „pre den lăuntru a o împodobi și înfrumuseța cu de toate”, se lămurește că în tindă a fost „zugrăvită” „dunga cea mare bătrână și blagorodnă a neamului  său”, atât dinspre tată, cât și dinspre mamă, un neam care avea obligația să susțină cinstea numelui cu faptele. La Hurezi, domnitorul avea de gând să facă, după cum arată Violeta Barbu, o adevărată lavră după model athonit a Țării, un complex monahal care să iradieze duhovnicește și să se constituie și într-un nucleu de propagare a culturii bisericești.

 

Impresionanta bibliotecă de la Mănăstirea Polovragi

Alte biserici și mănăstiri din regiune erau metocuri ale lavrei (cum ar fi, de pildă, actuala mănăstire de la Polovragi). Pentru acest scop, mănăstirea a fost înzestrată cu o impresionantă bibliotecă, o „casă a cărților”, după cum stă mărturie inscripția de la intrare, „de hrană dorită sufletului” care „îmbie preaînțeleapta îmbelșugare”, bogată în literatură patristică, cărți de istorie bizantină și multe altele. De asemenea, mănăstirea este un atelier de traducători, copiști, miniaturiști. Arhimandritul Ioan însuși, starețul mănăstirii și mâna dreaptă a lui Vodă în ceea ce privește planurile monahale din această regiune, a tradus „Învățăturile” Sfântului Teodor Studitul, carte fundamentală pentru monahismul răsăritean. 

Extrase din Ioan Bucur, Sfinții Martiri Brâncoveni. Icoana vechii lumi românești, Ed. Cuvântul Ortodox, 2014

Comentarii

loading...