O actriță versatilă, în permanentă ascensiune, care adună în palmares povești după povești, mai toate legate de mari actori pe care i-a întâlnit pe platou, de la Bradley Cooper la Jennifer Lawrence, ori Susanne Bier, regizoare laureată cu Oscar, sub îndrumarea căreia Ana a jucat în filmul „Serena“.
Producțiile internaționale în care a apărut sunt multe, de la „Index Zero“, un SF orwellian, în care Ana Ularu joacă rolul unei ființe semi-sălbatice, până la „Emerald City“, câteva aventuri în Orașul de Smarald, prilejuite de serialul american produs pentru NBC, versiunea dark a faimoasei „Alice în Țara Minunilor“.
I-a întâlnit pe platou pe Jeremy Irons și pe cei din echipa celui de-al treilea sezon al faimosului serial de televiziune „Familia Borgia“.
„Sunt moderat conspirativă. Fiind însă dotată cu o imaginație hiperactivă, evident că sar mereu în mici crevase ale teoriilor și tind să cred că deseori marile adevăruri se petrec în obscur“, spunea Ana Ularu, acceptând o provocare legată de teoria universală a conspirației – un subiect la îndemână, de vreme ce i-a dat replica lui Tom Hanks în „Inferno“, cel de-al treilea film din franciza „Codul lui Da Vinci“.
Urmează „Siberia“, alături de Keanu Reeves, un thriller romantic ce urmărește povestea americanului Lucas (Reeves), un comerciant de diamante care călătorește în Rusia, unde se îndrăgostește obsesiv de Katya (Ana Ularu), o femeie care ține o cafenea într-un orășel din Siberia. Pasiunea se intensifică în tandem cu intrigile din lumea imprevizibilă a comerțului cu diamante. Povestea este scrisă de Scott B. Smith, care a obținut o nominalizare la Oscar pentru „Planul“, o adaptare din 1998, și care și-a asumat acum și scenariul pentru sezonul al doilea al serialului „Westworld“.
Dincolo de cronica unui succes anticipat, au trecut demult anii în care, după o vreme de izolare, ni se părea de mirare că actorii români sunt distribuiți în superproducții internaționale alături de nume sonore din cinematografia mondială. Povestea Anei Ularu, însă, continuă să fie extraordinară. E încă prea tânără ca să fi dat măsura completă a ceea poate, dar rămâne în permanentă avangardă într-un univers volatil, anume arta – „un organism viu și al naibii de schimbător“. „E ceva de neînlăturat infantil la mine, o doză de naivitate și o imposibilitate a entuziasmului de a se oxida. La fel cum e ceva înțelept și matur, masculin și feminin, crud și blând, și tot așa. Cât despre corespondentul acestor versatilități în artă – abia aștept tot. Sunt mereu surprinsă de personajele mele și iubesc să văd cum sunt diferită de ele înainte să ne unim“, spunea Ana Ularu.
Și trece cu grație de la una la alta, de la SF la thriller, la film de acțiune și, uneori, la un horror elegant, gen care, de altfel, a pasionat-o de mică, de la „Tales from the Crypt“ încoace, trecând prin cinematografia asiatică, absolut imbatabilă în domeniu. Cât despre un film românesc de dragoste? Eventual semnat de un debutant? „Mai rar un film românesc cu un asemenea potențial de public“, scria Cineuropa după premiera mondială a filmului „Charleston“, în regia lui Andrei Crețulescu, proiectat în competiția oficială a Festivalului de la Locarno 2017. „Charleston“ este povestea dulce-amară a unui triunghi amoros absurd, „format“ din doi bărbați și femeia pe care au pierdut-o amândoi, un love story neconvențional cu parfum retro, un cocktail pop condimentat cu umor negru, emoție, un soundtrack eclectic și chiar un intermezzo dansant. Din distribuția filmului fac parte toate starurile noului val, de la Șerban Pavlu (vedeta din „Umbre“) sau Radu Iacoban (probabil unul dintre cei mai productivi actori care au devenit și scenariști și regizori) la Ana Ciontea, Ana Ularu, Dorian Boguță sau Letiția Vlădescu. Se alătură distribuției actorul Victor Rebengiuc, „un artist vital, tânăr spiritual și la fel de versatil ca întotdeauna“. Filmul, o producție româno-franceză, este distribuit în România și Republica Moldova de Kinosseur și va fi lansat în cinematografe pe 8 iunie 2018.
RL: Voi începe cu „Charleston“, de vreme ce filmul are deja o interesantă carieră festivalieră înainte de lansarea în România. Ce puteți spune despre film, intrigă, modalitatea de lucru cu un regizor debutant și, nu în ultimul rând, despre personajul dvs.?
Ana Ularu: Am iubit filmul încă din faza lui de scenariu, când Andrei mi l-a oferit întru citire mai degrabă prietenește. Nu știam că voi juca și nu știam exact nici faptul că Sebastian avea să fie Radu Iacoban. M-a bucurat teribil de atunci, cu atmosfera de melancolie, umorul ce avea să fie potențat însutit în film, de frumusețea și tristețea blândă pe care le propunea. Nu îl pot defini pe Andrei Crețulescu drept un regizor debutant. E un cineast nou, într-adevăr, dar vine cu un stil de cinema absolut unic, cu o cultură cinematografică uriașă, cu reinterpretări ale genurilor, cu o estetică proprie și cu un limbaj minunat. Îmi place să fiu spectatorul filmelor sale și mă bucur să lucrăm împreună. E minunat să fii antamat în proiecte cu prietenii tăi. Mă bucur enorm pentru rolul excelent pe care îl face Radu, uneori așteptarea merită pentru șansa de a juca așa ceva. E un „cuplu“ de ecran superb, cu doi actori minunați și foarte diferiți – complementari – Șerban Pavlu și el. În legătură cu personajul meu prefer să păstrez misterul deocamdată.
Vedem că este un all-stars din teatrul independent, cel mai nou val de după noul val. Pe afiș sunt cam toți, de la Șerban Pavlu și Radu Iacoban la Letiția Vlădescu sau Dorian Boguță. Care mai sunt, de fapt, „valurile“ în cinematografia românească? Unii ar putea să fi rămas la impresia – deseori clamată până acum în breaslă și în discursul public – că doar vreo 15 actori au terminat facultatea de teatru în România și că, în consecință, aceștia apar în toate filmele…
Din păcate, câteva sute de actori au terminat aceeași facultate, iar acum așteaptă mereu și aleargă între probe. Nu pot blama creatorii, însă atunci când scrii cu cineva în minte e destul de greu să reîncorporezi rolul sub un alt chip în imaginație. Poate că valurile ar trebui diversificate, atât stilistic, cât și compozițional, asta mi se pare că dă valoare unor generații. În general, consider că a-ți schimba părerea (și uneori manifestul) e o dovadă de inteligență și calitate artistică. Și, până la urmă, cred că și noi vrem să vedem și alte povești, și ei își doresc să le spună. Iată că avem toți de câștigat.
Subiectul îmi amintește că v-am văzut, cu bucurie, în juriul ediției de anul acesta al premiilor UNITER. A fost o vreme în care generația tânără de artiști (din cam toate domeniile) clama faptul că strategia și viziunea în artă sunt monopolizate de generația matură și că, tocmai de aceea, nu mai corespund felului în care s-a schimbat lumea. S-a schimbat ceva între timp?
Succedarea generațiilor vine mereu cu măcar puțină revoluție, un strop de răzmeriță. După noi vin mereu alții care să ne conteste, să-și impună ritmurile și alegerile, și avem de învățat în toate direcțiile. Nu cred în a nega talentul din vreo direcție, e mai mult de câștigat din „furtul“ frumos și din colaborări. Ceea ce mă bucură însă e că cel puțin numele din generația și clasa mea s-au impus exclusiv prin talent și produse interesante. Nu era tocmai o conjunctură favorabilă și nici foarte mult ajutor, dar s-au ridicat nume doar prin forțe proprii. Ce victorie poetică…
Ce fel de icon este Victor Rebengiuc, de pildă, pe care l-ați întâlnit de data aceasta pe platou?
Victor Rebengiuc este un actor fabulos, care de ani de zile joacă în egală măsură la mari maeștri, dar și la tineri și foarte tineri creatori. Asta pentru că, pe lângă faptul că e un adevărat maestru, este un artist vital, tânăr spiritual și la fel de versatil ca întotdeauna. Marii actori și, în general, marii artiști nu au idei fixe, nu se cramponează în negări și manierisme. Pentru noi e un cadou să ne întâlnim pe platouri cu eroii noștri în acest fel.
Deoarece ați avut prilejul să evaluați, ca membră a juriului UNITER, o mulțime de spectacole, regizori și actori, care ar fi, în opinia dvs., starea de fapt în teatrul românesc? Care sunt trendurile, care sunt cei mai interesanți actori, și de ce, și care sunt direcțiile de dezvoltare susținute de stat?
Nu îmi permit să dau un verdict asupra unei stări de fapt. Sunt, ca întotdeauna, direcții diferite, uneori contradictorii, există momente de grație și note false. Cel mai important însă e că nu există o centralizare a valorii, că mereu pot apărea noi forțe, că există vitalitate și idee în teatru. Câtă vreme ne punem întrebări, noi, creatorii, câtă vreme publicul vine pentru mai mult decât o pasivitate burgheză, arta rămâne vie și esențială.
Unde se încadrează teatrul independent în acest tablou? Actorii din generația dvs. joacă enorm, este uluitor! Pe de altă parte însă, teatrul independent, care și-a asumat experimente în ceea ce privește limbajele artistice, sugerând că teatrul subvenționat merge pe rețete testate, pare să fie el însuși în acest pericol. Desigur, condiționat de bugete și de specificul (deseori comercial) al spațiilor de joc. Ce rol are teatrul independent în acest moment pe scena culturală și care sunt tendințele?
Ca și în teatrul de stat, în teatrul independent pot apărea notele false și rezolvările ieftine. Tocmai, salvarea nu vine de nicăieri de fapt și, culmea, asta dă speranță. Faptul că nu putem exclude complet nici o facțiune și nu putem glorifica alta. Noi, actorii tineri, jucăm în mod egal (de cele mai multe ori) în teatrul de stat și în spații neconvenționale. Dar iau colaborările mele cu Teatrul Act ca pe momente revelatorii pentru mine ca artist, pentru descoperirile mele și pentru lucrul intens, profund, autoanalitic și anamnestic. Și e un teatru independent, nu? Ce vreau să spun e că eu, personal, mă feresc să dau diagnostic sau să apăr oricare parte fără drept de apel, demonizând-o pe cealaltă. Unul dintre avantajele unui artist ar trebui să fie mintea deschisă.
V-am văzut în filmul „Inferno“, cel de-al treilea lungmetraj din seria „Codul lui Da Vinci“, regizat de Ron Howard, în care ați jucat alături de Tom Hanks și Felicity Jones. De curând, ați încheiat și filmările pentru „Siberia“, unde îl aveți ca partener pe celebrul Keanu Reeves. În „Siberia“ pare a fi o partitură consistentă (judecând măcar și numai după poziția pe care o aveți în lista IMDB). Ne povestiți această experiență?
Prefer să o povestesc în momentul ieșirii filmului. Pot spune doar că a fost cu adevărat minunată, sublimă experiența, că am lucrat cu oameni de cea mai bună calitate, cu un partener perfect, în înțelegere și discuții, și chimie, și umor.
Alte proiecte?
Am cele opt spectacole pe care le joc cu drag și, în rest, mai așteptăm, mai vedem, mai facem regie de videoclipuri la trupa Greetings Sugar…
