Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și anunțurile, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul. De asemenea, le oferim partenerilor de rețele sociale, de publicitate și de analize informații cu privire la modul în care folosiți site-ul nostru. Aceștia le pot combina cu alte informații oferite de dvs. sau culese în urma folosirii serviciilor lor. În cazul în care alegeți să continuați să utilizați website-ul nostru, sunteți de acord cu utilizarea modulelor noastre cookie.

Cu Mihai Eminescu, în redacția ziarului „România liberă“!

Cu Mihai Eminescu, în redacția ziarului „România liberă“!

De peste 140 de ani numele ziarului „România liberă” este și se identifică cu istoria României moderne, cu istoria presei.

Ionuț Crivăț 0 comentarii

Cum mai tot ce se întâmpla important acum un secol și jumătate prin urbea noastră se cam întâmplă și acum, am pornit-o la drum prin miezul Bucureștilor, pe urmele lui Eminescu, prin redacțiile ziarelor epocii, ale „României libere“ – acolo unde și-a publicat cele de pe urmă cronici -, birturile, tavernele obosite, pe lângă zidurile care mai păstrează pe ele umbra geniului pustiu. Prin locurile pe unde Eminul nostru iubit și-a purtat suferința, boala și sărăcia, învelite într-o manta a lui Gogol, în ultima parte a trecerii sale spre veșnicie.

De peste 140 de ani numele ziarului „România liberă” este și se identifică cu istoria României moderne, cu istoria presei.Este unul dintre cele mai vechi ziare românești, a rezistat și rezistă, trecând proba timpului. Primul număr a văzut lumina tiparului într-un moment-cheie al istoriei noastre, de unde, probabil, și numele sugestiv, la 15 mai 1877, în contextul declarării Independenței României.

Ironia sorții face ca și ultimul număr din ediția veche să apără într-un context, de data aceasta, nefericit. Fondatorul  ziarului a fost August Treboniu Laurian, figură istorică, unul dintre conducătorii Revoluţiei de la 1848 din Transilvania, membru fondator al Academiei Române. Stabilit în București  deschide, alături de fiul său, Dimitrie August Laurian, în 1877, ziarul „România liberă“. Nume de primă pagină colaborează de-a lungul timpului la acest ziar, cum ar fi I.L. Caragiale (al cărui pseudonim era Luca), B.P. Hasdeu, Macedonski, B. Șt. Delavrancea, Duiliu Zamfirescu, Cezar Bolliac, Titu Maiorescu, Al. Vlahuță. Dar, probabil, cel mai important, Eminescu.

 

Gazetarul M. E., la redacțiile de pe Lispcani

Astfel, trecem fostul Pod al Mogoșoaiei, astăzi Calea Victoriei, care taie Ulița Mare a Lipscanilor. În josul ei, pe lângă Palatul CEC-ului sunt numerele mici, dincolo, traversând tot Centrul Vechi, numerele mari. Aici, în buza străzii, lângă o prăvălie și o terasă încă închise, un corp de clădire înfășurat în plase și folii de plastic, un gang care te duce într-o curte interioară căptușită cu anunțuri și săgeți – stânga, apoi dreapta – către un cabinet  psihiatric.

Pe Lipscani, unde erau redacțiile „România liberă“ și „Timpul“

 

La intrarea în gang, o  placă pe care citim că acolo, în acea clădire,  s-a aflat redacția ziarului „Timpul”, pe Lipscani nr. 19,  la care a colaborat marele poet. Vis a vis, tot pe Lipscani, la nr. 11 a fost și redacția gazetei „României libere” (tipărită la tipografia lui Ștefan Mihălescu), un corp de clădiri la fel de nedefinite și veșnic în renovare, acoperite de moloz  și schele.

Pe această stradă, „România liberă” a funcționat din 1877, adică de la înființare și până în 1880 când o regăsim mai sus, pe strada Covaci, la numărul 14, unde figurează adminstrația, dar și tipografia lui Ștefan Mihălescu, unde se trăgea ziarul.  Cel puțin așa am găsit pe manșeta ziarelor „România liberă“ de acum 140 de ani. Ei bine, suntem pe Covaci nr. 14-16, în dreptul unui market înghesuit între două clădiri istorice. Pe o placă lipită de grilajul marketului citim că acolo a fost redacția ziarului „Timpul” unde, bineînțeles, între anii 1880-1881 a lucrat Eminescu.

Ori cei care au pus acest reper acolo l-au pus la plesneală, ori s-a mai schimbat configurația numerelor. Pentru că, pe Covaci nr. 14, coincidență sau nu, a fost și redacția „României libere”. În fine, lăsăm istoria să decidă, așa că intrăm în respectivul magazin să cumpărăm una, alta, și s-o întrebăm, așa, într-o doară, pe fata de la casă...

 

Eminescu, care  Eminescu!? Pe acolo  o fi trecut și poetul acum vreo 130 de ani, o fi servit o cafea la ibric?

„Mă scuzați, domnișoară, spuneți-mi, vă rog, întreabă cineva de placa memorială de afară, cea cu Eminescu?” Domnișoara, contrariată la început, confuză chiar, apoi senină, ne răspunde: „Ah, care placă? Eminescu!?... Mai doriți și altceva? Nu, sărut-mâna!”

Mai căscăm gura la terasele ghiftuite de străini, turiști și tipi macho care își scot țiitoarele subțirele la o salată de crudități, că „sarmale” au și acasă, cu domnișoare care, înarmate cu meniuri, te trag din drum spre câte o cafenea. Pe acolo o fi trecut și Eminescu, o fi servit și el o cafea la ibric, era un mare amator de cafea, tot pe acolo și-o fi dres ciubotele scâlciate și și-o fi cârpit paltonul? Tot pe acolo, în cântec de lăută, stând  la o masă, cu ochii licărind într-o lumânare, la o ulcică cu vin, recita versuri, concepea articole, visa, iubea,  gândea și spera cât pentru un întreg popor? Foarte probabil. Romantic, nu? Chiar s-ar putea face un film bun...  A fost ultimul mare romantic, după Hugo, al curentului numit și romantism...

 

15 iunie 1889, ultima lor apariție în Pasajul Român...

Părăsim Centrul Vechi, prea ne-au năpădit amintirile lui, așa că o luăm încetișor pe Cale Victoriei spre fostul Pasaj Român, acolo unde redacția „României libere” se mută, în septembrie 1885, la numărul 3 bis. Construit prin 1859 de Frederic Bossel, proprietarul casei Bossel, și transformat în moloz 100 de ani mai târziu, Pasajul Român – după numele ziarului Românul – se întindea, așa cum ar arăta astăzi, între Palatul Telefoanelor, Hotelul Novotel și până în Biserica Kretzulescu.

Pe aici trecea spre sfârșitul secolului 19 Pasajul Român, unde, la 3 bis, a fost„România liberă“

 

Era un pasaj acoperit ce se ducea până în Strada Ion Câmpineanu, pe vremuri Teatrul cel Mare. Un loc de promenadă, prăvălii și magazine cu dichis, fandosite după moda vremii, restaurante și cafenele. Tot acolo erau, ca într-o Casă a Presei, ziarele vremii. O placă înnegrită stă mărturie și acum, cea a „Tipografului Român”. Acolo au fost tipărite gazetele lui Ispirescu, Caragiale, Bolintineanu. Și, tot aici, s-a mutat și redacția „României libere”, în septembrie 1885, în Pasajul Român nr. 3 bis.

Aici, Eminescu își aducea articole, se pare că ultimele publicate în presă. De fapt, deși are autor necunoscut, este nesemnat, în ultima vreme semna doar cu M.E., sau E., ultimul articol l-ar fi publicat în „România liberă”,  gazetă care, știindu-l părăsit de toți, a vrut să-i dea un salariu, pur și simplu (13 ianuarie 1889 – „Se poate pune întrebarea...”) Acum, pe Calea Victoriei, pe locurile unde era Pasajul Român este, ca  să vezi, tot o placă memorială, lângă Magazinul Muzica, unde citim că „pe aceste locuri, în anul 1888, Mihai Eminescu a fost cooptat de redacția ziarului România liberă”.

Vorbeam mai sus de o nefericită coincidență. Pe 14 iunie 1889, „România liberă” își încetează apariția, fuzionând cu ziarul „Epoca”, iar din această fuziune apare „Constituționalul”, ziar al Junimii, fix pe 15 iunie 1889, în ziua morții lui Eminescu. „Constituționalul” care, cu „Timpul”, se transformă în „Conservatorul”, la 14 decembrie 1900. În călătoria noastră ne-am oprit și pe Strada Buzești nr. 5, acolo unde Eminescu a locuit o perioadă cu Veronica Micle, dar și în Piața Amzei de unde a fost gonit de isterica soție a lui Slavici, pe motiv că e nebun și cântă toată noaptea... fals.

 

„Timpul mort și-ntinde trupul și devine veșnicie...“

Călătoria noastră prin Bucureștiul pașilor lui Eminescu se apropie de sfârșit, ca și viața nefericitului poet de la a cărui nemurire, peste două luni, se rotunjesc 130 de ani. În cartierul Pantelimon din sectorul 2, ferit de blocuri, pe strada Mărcuța, la numărul 8, este complexul mănăstiresc cu același nume, ziduri bătrâne ridicate acum mai bine de 400 de ani în timpul domniei lui Mihnea Turcitul. Mănăstirea a adăpostit în clădirile ei,  în perioada 1813-1814 un lazaret (un stabiliment aflat în carantină) în timpul când prin Țara Românească, cu precădere în București, bântuia ciuma bubonică sau cunoscută mai bine drept ciuma lui Caragea, ghinion și pe capul domnitorului. Ulterior, din 1829 și până în 1924 a fost spital de boli nervoase. Ei bine, într-una din odăile acestui complex a fost internat, pe 3 februarie 1889,  cu forța și Eminescu.

Lăsăm în urmă liniștea mănăstirii și, ca printr-un portal al călătoriilor în timp, pășim pe stada Plantelor unde, la numărul  9, la geamurile sanatoriului Caritatea, al doctorului Suțu, în dimineața zilei de 15 iunie 1889 licărea pentru ultima dată Luceafărul. Sanatoriul nu mai există de la începutul secolului trecut, acum în locul lui fiind o clădire cu etaj, imobil de locuințe la care ajungi trecând pe sub o poartă de beton boltită. Oare câți dintre bucureșteni știu că pe o străduță banală, prăfuită și pustie din Capitala lor este locul în care și-a terminat Eminescu scurta călătorie pământeană? Nici noi n-am fi știut,  dacă n-am fi luat-o pe firul poveștii.

O placă așezată deasupra unui contor de gaze și încadrată de țevi ne spune că “în acest loc s-a aflat sanatoriul Caritatea unde a încetat din viață poetul național Mihai Eminescu…” Numai că aceia care au pus placa i-au mai dat, de la ei putere, o zi de agonie lui Eminescu, poetul stingându-se pe 16 iunie, potrivit memorialului de pe zid. Strada e pustie, pe cine să întrebi, de la cine să obții o informație!? Dar, pe poarta imobilului cu pricina iese o familie grăbită, gonind spre parcare.

Înfrigurat și gâtuit de emoție îndrăznești: “Mă scuzați, vine cineva pe aici, să întrebe de acest loc, de Eminescu?” Sictirit,  interlocutorul nostru ne răspunde sec: ”Nu întreabă nimeni, niciodată, nimic!“.

Ei, cam asta a fost cu Eminescu și cu epilogul poveștii noastre de weekend, din „România liberă”.  Iar dacă se va mai gândi vreodată să se întoarcă din stele pe pământ, ar fi bine, poate să-și aleagă altă țară! 

Strada Plantelor nr. 9, locul unde în 1889 se stingea Eminescu

 

Colaborarea la „România liberă“, epilogul publicisticii eminesciene

Cooptarea lui Eminescu în redacția ,,României libere”, în noiembrie 1888,  marchează, după o pauză de cinci ani,  reintrarea sa în gazetărie. Potrivit lucrării „M. Eminescu,  Opere– XIII,  Publicistică 1882-1883, 1888-1889” („Timpul”, „România liberă”, „Fântâna Blanduziei”, 1985, Editura Academiei RSR) ediție critică întemeiată de Perpessicius, „România liberă” se declară, încă din 16 ianuarie 1885, organ de presă al grupării junimiste din Partidul Conservator. „Foiletonul ziarului este ocupat, aproape număr de număr, de lucrări reproduse din Convorbiri literare, mutată la Bucureşti în aprilie 1885. Redactorii României Libere se numărau (...) printre cei mai statornici admiratori ai publicisticii eminesciene. Se explică de ce ţineau să colaboreze la ziarul lor cu articole politice. Eminescu pledează şi aici pentru schimbarea relaţiilor de muncă spre a veni în sprijinul celor nemulţumiţi. Poetul avea în vedere răscoala ţăranilor din primăvara anului 1888. Colaborarea la România liberă (...) se înscrie ca un epilog în ansamblul publicisticii eminesciene“,  citim în lucrarea menționată.

Comentarii

loading...