Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și anunțurile, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul. De asemenea, le oferim partenerilor de rețele sociale, de publicitate și de analize informații cu privire la modul în care folosiți site-ul nostru. Aceștia le pot combina cu alte informații oferite de dvs. sau culese în urma folosirii serviciilor lor. În cazul în care alegeți să continuați să utilizați website-ul nostru, sunteți de acord cu utilizarea modulelor noastre cookie.

Ghoerghe Berindei, fost ucenic în mănăstire, ofițer de carieră, un om și-un pictor de excepție o viață-ntreagă

Ghoerghe Berindei, fost ucenic în mănăstire, ofițer de carieră, un om și-un pictor de excepție o viață-ntreagă

Gheorghe Berindei: pictura cu credință

Maria Pașc 0 comentarii

Gheorghe Berindei (17 martie 1921 în Năsăud, jud. Bistrița–Năsăud – 13 decembrie 1999, București) a fost ucenic în mănăstire, ofițer de carieră, un om și-un pictor de excepție o viață-ntreagă. A făcut școala primară în Bistrița, iar cursurile liceale le-a împărțit între Liceul Teoretic „Alexandru Odobescu” din Bistrița și Liceul Teoretic „Ligia Diaconovici” din Timișoara. După absolvirea liceului, în 1940, se înscrie la Școala Politehnică din Timișoara, unde studiază, vreme de doi ani, în cadrul Facultății de Mine și Metalurgie. După cum mărturisește în autobiografie, din lipsă de mijloace materiale necesare continuării studiilor, este obligat să renunțe la studiile universitare și urmează Școala de Ofițeri Activi de Geniu din București. Apoi se înrolează și luptă pe front. La un an după încheierea războiului, în 1946, se reînscrie la Școala Politehnică din Timișoara, dar, negăsind un serviciu, este obligat să renunțe, din nou, la continuarea studiilor. După schimbarea regimului, Gheorghe Berindei este obligat să se angajeze ca salahor, dar avansează până la funcția de contabil-șef. Nimic din această microbiografie nu l-ar recomanda pe Gheorghe Berindei ca pictor, dar a fost pictor, și încă unul grozav. Într-ale picturii, Gheorghe Berindei a fost un autodidact.  Dacă luăm seama la vorbele lui Edward Gibbon: educația este folositoare, dar sunt și cazuri când este direct dăunătoare, realizăm că personalitățile excepționale pot să-și fie propriul maestru. De ce? Pentru că, mai presus de toate, au credință. Având credință, totul devine cu putință.

Gheorghe Berindei


Maria Pașc.: Gheorghe Berindei, cu pictura lui ,,homeopatică”.
Mihai Sârbulescu: Mare ofiţer de carieră, pe front, în bătaia mitralierelor; ucenic în mânăstire mai apoi (mânăstirea ,,Săraca”, vezi cum sună?) şi, tot timpul, mai cu seamă, pictor de mare seamă!
M.P.: Şi mai ce, pe deasupra?
M.S.: Un om care impresiona, printr-o putere numai a lui. Şi, deasemenea, printr-o fineţe a lui. Mi-a povestit că, pe frontul de luptă, el, războinic, niciodată nu a tras în inamic. Împuşca totdeauna pe deasupra capetelor. Să nu ucidă, fie şi duşmani. Toţi cei din jurul lui, colegii de breaslă, au fost impresionaţi de această prezenţă absolută, numai a lui. Absolut unică. Şi pe tine te-ar fi impresionat! Aşa cum foarte adânc şi pe deplin s-a sădit pentru totdeauna prezenţa lui în sufletul meu.
Ştia să ţintească. Pe mine m-a prins în cătare, în unghiul potrivit. Trăsnea, acesta e termenul, numai prin cuvânt totuşi, în discuţiile cu prietenii. Când socotea că ei merită această înaltă onoare. Altfel, pocnea pe deasupra capetelor. ,,Motivul”, cum se exprimă pictorii, se află sus, în cer. Mult peste nasul nostru! Ori al mai ştiu eu cui, fie şi Leonardo... Berindei vedea asta. De aici felul cum şi-a definit el însuşi pictura: homeopatică. Puţin. Picătura.
M.P.: În ce fel?
M.S.: În felul opus expresionismului, al marilor manifestări de forţă...
M.P.: Gheorghe Berindei a fost, în tinereţe, înflăcărat admirator al lui Van Gogh. Împreună cu prietenul lui, Vasile Varga. Şi avea să se dezică, apoi, de Vincent: „Dar Van Gogh şi-a mâncat plugul! Era pe arătură şi a mâncat totul – calul, sapa, plugul... Şi-a mâncat culorile.” (Mihai Sârbulescu ,,Despre Ucenicie”, editura ,,Ileana”,  Bucureşti, 2012.)
M.S.: Van Gogh, adoratul lui din tinereţe, nu cunoştea răbdare. Era grăbit: ,,Pictez ca o locomotivă de pictat!”, îi scrie lui Theo, şi: ,,Picturile mele sunt făcute dintr-o singură trăsătură a pensulei.” Când i-am povestit lui Horia Bernea, la Tescani, tărăşenia, îmi răspunde: ,,Sigur. Van Gogh nu mai avea timp!” Berindei socotea că are întreg infinitul în faţă. Teoria lui: Trebuie să aştepţi, să ai răbdare. Să amâni rezultatul... Calcula stropii de culoare pentru eternitate!
M.P.: Vorbeai cu el despre Van Gogh?
M.S.: Când l-am cunoscut eu pe Gheorghe Berindei, îl expediase deja pe Van Gogh! Van Gogh nu vroia să amâne, să lase astăzi plugul din mână pentru arătura de mâine... Cu siguranţă nu avea cunoştinţă de vorba părintelui Paisie Olaru, stâlpul mânăstirii Sihăstria: ,,Să nu faci tot ce poţi!” Dar Van Gogh, cel grăbit din fire, este totuşi marea mea pasiune...
I-am şi spus lui Gheorghe Berindei: ,,Eu nu am răbdare.” ,,Nerăbdarea nu-i bună”, mi-a răspuns. Am înţeles ce vrea să zică, dar…
M.P.: Ce înseamnă, Van Gogh, o singură întindere a pastei?
M.S.: Înseamnă exact inversul tehnicii, al artei lui Berindei.
M.P.: Avea atât de mult timp? Muncea opt ore pe zi, vreme în care punea puncte pe o suprafaţă.
M.S.: Pentru o întreagă jumătate de an, uneori! Avea o paletă foarte mică, de doar cinci centimetri lungime, pe unul lăţime: o sticlă de laborator pentru adunat probe de sânge, ceva fin, doctoricesc. Punea pe ea un strop de culoare, pentru opt ore de lucru! Nu am mai văzut asemenea paletă, este ceva unic. Nici aşa minimalist sistem de a picta n-am mai văzut.
Foarte interesant, şi deasemenea unic, cazul Berindei. Nu voia să vândă: „Fetele mele şi picturile mele nu sunt de vânzare.” Refuza să mănânce din pictura lui. Să trăiască adică, fizic vorbind (ce oribil sună cum spun, fizic; şi cum m-ar certa el oare pentru acest nepotrivit cuvânt?), din pictură. Nefiind în colecţii, nu este cunoscut de colecţionari.

Familia Berindei, soția și cele 3 fiice

M.P.: Colecţionarii, în general, fac piaţa de artă...
M.S.: Vine Marina Dimitropoulos, reputat colecţionar, la Gheorghe Berindei. Alege trei picturi. „Domnu’ Berindei, cât? Berindei, tăiş de brici: „30.000.” Marina, perplexă: „30.000, ce?” „30.000 dolari” răspunde Berindei. Istoria se petrece mai înainte de 1989, pe când dolarul la noi încă mai conta. Marina, contrariată: „Cum? 30.000 dolari pentru trei lucrări?” Berindei: „Nu, doamnă, pe bucată. Total, 90.000 mii. Dar ce, nu face?” Marina, cât pe ce să cadă jos Apoi, lovitura de graţie, marca Berindei: „Am glumit, doamnă. Sunt cadou!”
Toata viaţa lui a refuzat să vândă. O raritate de-a ,,comunica” cu preţuitorii...
M.P.: Pe cine frecventa Gheorghe Berindei?
M.S.: Ce întrebare! El era, de obicei, magistrul de ceremonii, de alţii frecventat, acasă la el, unde izvodea şi atelierul de pictură. Aici, acasă, ţinea atelierul. Ca un înţelept antic, cu ştacheta învăţăturii în mână, primea vizitatorii. Avea de spus. Elisabeta Pătuleanu, fiica lui cea mică, îmi povesteşte că, mai tot timpul, tatăl ei era vizitat de Horia Bernea şi de Paul Neagu. Ele, fetiţele lui Berindei, erau micuţe... Şi totuşi înţelegeau toate că sunt momente de luat în seamă pentru o viaţă. Cei trei se întindeau la vorbă toată noaptea, vizitatorii se încumetau să plece doar dimineaţa, când începeau să meargă tramvaiele... Aşa erau de absorbiţi în discuţii! Elisabeta mi-a prezentat fotografii. Într-una, Paul Neagu întins pe pat, în bocanci, Bernea picior peste picior, pe fotoliu, Berindei aşezat pe jos.
Lui Horia Bernea, Berindei îi spunea Bernişor. Îl socotea ca pe copilul lui. Erau discuţii de la egal la egal între ei, chit că Berindei era mai în vârstă. Ionică Grigorescu îmi spune că Gheorghe Berindei a fost un începător al mişcării artistice din România acelor ani (anii ‘60 – n.a.).
M.P.: Interviul tău cu Gheorghe Berindei din cartea „Despre ucenicie” l-ai intitulat „vremuri limită”. De ce vremuri-limită?
M.S.: Este o expresie luată de pe buzele lui. ”Trăim vremuri-limită”.
M.P.: Când anume?
M.S.: Mereu. Pentru Gheorghe Berindei, acest extraordinar artist şi gânditor, vremuri-limită trăim. Anii nu pontează! De aceea, poate, nu prea contează nici graba, sprintul delirant al lui Van Gogh. Pentru ce atâta gonetă, încotro? Să ai răbdare, să stai. Chiar şi acum trăim vremuri-limită, pentru că afară bate nu doar primăvara, cu splendoarea ei, ci şi cu un nou pescăruş în geamuri: Coronavirus. Altă mare încoronare. Numărul nouăsprezece, intitulată, după anul trecut...
M.P.: Discursul lui Berindei, din interviul de tine luat lui, seamănă mai mult cu cuvântul unui chimist, decât cu al unui pictor.
M.S.:  Avea o paletă de chimist. E firesc ca şi cuvântul lui să sune întocmai.
M.P.: Întrucâtva se aseamănă cu Van Gogh. Şi unul, şi altul îşi socotesc la centimă cantităţile de culoare.
M.S.: Adevărat. Dar calculează altfel.
Berindei alegea să vorbească despre Dumnezeu, nu despre pictură. ,,Vă rog, lăsaţi pictura. Să vorbim despre Dumnezeu!”Când vorbea totuşi şi despre pictură, zicea: „Eu habar n-am.” A fost un autodidact. Şi Van Gogh a fost un autodidact.
M.P.: Lui Gheorghe Berindei, Paul Gherasim i-a organizat prima şi unica, în timpul vieţii, expoziţie personală.
M.S.: Galeria ,,Căminul Artei”, 12 martie 1987. Pentru care a scris şi un frumos text de catalog... Berindei era mare fumător. ,,De ţigări nu pot să mă las.”, mi-a spus, pe patul lui pregătit pentru ultimul drum. În ajunul purcederii picturilor la expoziţie, îl sună pe Paul: „Paule, nenorocire! Pânzele mele, pline de fum de ţigară... Le-am pus în cada de baie, să le spăl... Toate s-au îndoit, stricat, nu mai ai ce pune pe pereţi!” Paul n-a prins poanta. S-a luat cu mâinile de cap: „Vai, Gegiule, îngrozitor! Ce ne facem?” Acesta era sortimentul de bancuri al lui Berindei. Ştia cum să înţepe...
Se plimbă cu Paul Gherasim la Tescani, prin livada cu meri. Paul are un obicei al lui: nu spune eu, întotdeauna spune noi,să facem, să dregem... Berindei: „Să fumăm o ţigară!” (Paul Gherasim este un cunoscut adversar al fumătorilor, n.a.) Chestia o ştiu de la Horia Bernea, şi tot din plimbări la Tescani. Vezi ce splendid circulă informaţiile?
M.P.: Cred că asta l-a scos din minţi pe Paul Gherasim.
M.S.: Ascuţişul vorbei lui Berindei. Cu acel pumnal ţintea nu pe deasupra capului, ca în fapt de război, ci de-a dreptul în inimă. Paul îl toca: „Hai, Gegiule, pictează...” Berindei: „Am familie, trei fete de crescut... De cu bună dimineaţa merg şi stau la coadă, să cumpăr lapte, pâine... Apoi, serviciul!” Lucra împreună cu soţia lui la o fabrică de culori. Toată viaţa aşa a ţinut-o, muncind la Stat, până la vârsta de pension. Picta numai noaptea. Paul: ,,Ba niet!” Termenul rusesc mie îmi aparţine. Paul nu se lăsa convins, tot o ţinea pe a lui, că altele-s mai importante... Până când, într-o bună dimineaţă, vine Berindei cu cele trei fete ale lui, micuţe, de mână. Bate la uşa apartamentului lui Paul. Paul deschide. Berindei: „Ia-le! Vin mâine, du-te tu şi stai la coadă, cumpără lapte, cumpără pâine... Ai grijă de fetele mele, eu merg să pictez.”
M.P.: Şi Paul ce a făcut?
S-a descurcat cumva, pentru o singură zi.  O avea pe soţia lui, Steliana...
Îţi dai seama ce om era Berindei? Extraordinar de viu, neaşteptat în purtare...
M.P.: O genială săgeată trasă de Berindei a străpuns un alt trăgător de seamă, pe Florin Ciubotaru. Ciubotaru l-a întrebat dacă se roagă în timp ce pictează. Berindei i-a oferit un răspuns pe potriva întrebării: „Când pictez îmi spun: Dă-i în mă-sa! Dă-i în mă-sa! Pe toţi! Când lucrezi eşti singur în faţa lui Dumnezeu. Tu dai socoteală! La limită, trebuie să îţi pictezi fiecare pictură ca şi cum ar fi ultima.”
M.S.: Berindei era expert în mânuirea şişului! Şi, totodată, mereu de o profundă sinceritate.
Odată, la invitaţia lui Bernea, Berindei a fost şi el în cantonament artistic la Poiana Mărului. Nu picta în natură, n-avea treabă cu peisajul... Venise de dragul lui Bernea, ori Bernişor, cum îl alinta. Într-o bună dimineaţa Bernea se afla în ogradă, la şevalet, cuprins de lucru. Cum era el, aprig de obicei. Grăbit poate? Apare Berindei, voios, fără nicio treabă, plin cu cireşe coapte în urechi! Îi pune o cireaşă bine coaptă lui Bernea, pe şevalet. Bernea, în transă, se uită urât: ia cireaşa, o înghite, scuipă sâmburele. Şi îi dă înainte cu pictatul. Berindei îi mai pune o cireaşă. Repetiţie: Bernea se uită tot urât, şi mai urât, umflă şi cireaşa aceea, scuipă sâmburele. Şi îi dă înainte cu pictura. Când vine Berindei cu a treia cireaşă, Bernea dă de pământ cu şevaletul şi urlă: „Eu lucrez!” Berindei ştia să se joace. Şi să provoace.
M.P.: Berindei vorbeşte despre o pictură depersonalizată. Acelaşi drum  l-am întâlnit la Nichita Stănescu: el zicea că tendinţa poeziei lui este de a se despersonaliza treptat, pentru a atinge o anumită generalizare a sentimentului particular, astfel încât să cuprindă o panoplie de sensibilitate umană.
M.S.: Nichita Stănescu dorea poezia la persoana întâi, nu poetul. Aşa şi Gheoghe Berindei.
M.P.: Cum l-ai cunoscut?
M.S.: În atelierul lui Horea Paștina din strada Paleologu (am evocat acest atelier în ”Dosar Prolog”), la petrecerea de după vernisajul lui Horea de la sala Dalles, 1985.

Picturi Gheorghe Berindei:

 

Comentarii

loading...