Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și anunțurile, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul. De asemenea, le oferim partenerilor de rețele sociale, de publicitate și de analize informații cu privire la modul în care folosiți site-ul nostru. Aceștia le pot combina cu alte informații oferite de dvs. sau culese în urma folosirii serviciilor lor. În cazul în care alegeți să continuați să utilizați website-ul nostru, sunteți de acord cu utilizarea modulelor noastre cookie.

Destin. Ayako Funatsu trăiește de 20 de ani în România

Destin. Ayako Funatsu trăiește de 20 de ani în România

Japoneza îndrăgostită de Eminescu

Ayako Funatsu. Japoneză. Româncă. Româncă? Și japoneză. Bucovineancă! Ei da, așa se prezintă. Bucovineancă. Se definește într-o Limbă Română aproape perfectă, dacă nu ar fi accentul japonez.

Dan Gheorghe 0 comentarii

Pe Ayako am cunoscut-o anul trecut și pot spune că am devenit instantaneu prieteni. Să vă povestesc însă ce s-a întâmplat în acest an, de Ziua lui Eminescu, pe 15 ianuarie. O invit pe prietena mea în cimitir. La Bellu. La mormântul poetului. Erau aici mai mulți oameni, era și un preot care slujea.

O văd pe amica mea cum șoptește, parcurgând aceeași cântare, ca a părintelui. Știe cuvintele de închinăciune. Cele ortodoxe.

Cântec din suflet

Asta nu e încă prea mult. Să vedeți ce urmează. Cântecele. După versurile lui Eminescu. O simt pe japoneză cum vibrează în fața acestei clipe. ”Mai am un singur dor”. Așa, cu accentul ei, rostește amplu vocalele, iar respirația caldă străbate, pe dată, spațiul din jurul nostru.

Câțiva oameni o aud și se apropie de noi. Unii o filmează cu telefoanele mobile, apoi o aplaudă, la final. O aplaudă nu neapărat pentru felul în care a înșiruit versurile ori pentru grația muzicală, ci datorită sufletului. Sufletul lui Ayako a cântat. Nu e vorba de coardele vocale. Sufletul!

Să auzi un om de peste mări și țări cum simte românește, cum silabisește gândurile lui Eminescu, în timp ce ochii prietenei mele se umezesc în lacrimi, da, asta i-a făcut pe oameni s-o aprecieze pe făptura de lângă mine.

floare

O anume floare

De anul trecut îi promisesem prietenei mele revederea, în acest loc, în cimitirul Bellu, de Ziua lui Eminescu. Și atunci îmi cântase.

Acum a venit cu o floare din hârtie. E arta ei. Arta Origami. Trei bujori pe o tulpină și fiecare cu o culoare. Roșu, galben și albastru. Și o bentiță tricoloră în jurul acestei splendori. A pus floarea pe mormântul încărcat deja cu multe alte flori. Floarea japonezei are parfumul creației.

- Azi dimineață am făcut floarea, îmi spune.

Româncă în altă viață?

Povestea lui Ayako Funatsu e a omului care își caută rostul în viață. A plecat la un moment dat cu rucsacul în spate. Spre o cu totul altă existență. Mai sunt destui care fac asemenea lucruri în viața lor. S-or fi plictisit de șabloane. Cu japoneza pe care v-o prezint e însă altceva.

- Un om se naște de 100.000 de ori, vorbește despre reîncarnare și credința propriilor ei rădăcini, din Japonia.

Și atunci e posibil să fi fost și româncă?! E posibil, îmi răspunde. Apoi mai cântă, de astă dată ”Pe lângă plopii fără soț”, în același ritm, suav, încât îți lasă impresia că vocea ei poate să lege Cerul cu Pământul.

Cum a aflat de România

Să ne întoarcem la firul poveștii de viață. La 24 de ani se produce, ca să spunem așa, un fel de revoluție interioară. Vrea să își găsească propriul drum.

S-a născut în Yokohama, Acolo face școala și liceul. Se angajează apoi într-o firmă de produse industriale.

- Am intrat în câmpul muncii, remarc exprimarea.

Modelul ei a fost un coleg care, la fel, pleca cu rucsacul în spate, să vadă lumea. Dar ea nu dorea doar vizite în cine știe ce colțuri ale Pământului. Destinul își face simțită prezența. Citește în presa japoneză un articol despre România, despre cât de frumoasă e țara și câte oportunități se deschid după căderea comunismului.

Ayako

Primii pași

Așadar la 24 de ani - se întâmpla în 1995 - Ayako pleacă spre destinația care i se lipise deja de retină. Ajunge în România, pe Aeroportul Otopeni, și primul lucru pe care îl constată e că te poți înțelege cu românii chiar și dacă nu le știi limba. Pur și simplu prin semne.

- Românii sunt oameni atât de deschiși și de primitori!

Avea deja în minte un loc unde dorea să ajungă, la Mănăstirea Agapia. Un conațional al ei, care vizitase România, o îndeamnă să meargă mai întâi acolo. Și uite așa, cu un vocabular japonez-român în buzunar, femeia din celălalt capăt al planetei ne străbate Țara cu piciorul. Ajunge în Bucovina, în Maramureș. Stă de vorbă cu oamenii. Stă de vorbă e un fel de-a spune. Prin semne, clar. Descoperă, cu ochi de copil, fascinați, o altă cultură, un alt mod de a vedea viața.

- Mămăliguța cu brânză îmi place foarte mult!

Bucovina. Revine asupra ei, adesea, în discuția noastră. Bucovina mănăstirilor, a culorilor, cerului și pădurilor. Am impresia că, în timp ce vorbesc cu ea, gândul îi plutește departe.

Colecția de cuvinte

Două săptămâni a stat atunci în România. Mi-o și imaginez cum mergea cu trenul, cu autobuzul sau pur și simplu pe jos. Dintr-un oraș în altul, dintr-un sat în altul. A vizitat și Clujul, și Sighișoara. Simt că a fost de pe atunci dragoste la prima vedere.

E ceva pe care ea pune accent. Vedeți, noi, românii, parcă nu mai avem timp să vedem ce e în sufletul nostru. Casele pe unde a fost poftită, case de oameni, la țară, erau curate și miroseau a tradiție.

Avea un caiețel și își nota fiecare cuvânt nou pe care îl auzea de la gazde. Așa a început să învețe Limba Română. A umplut mai multe caiețele, de-a lungul timpului.

Decizia din 1999

După acele două săptămâni se întoarce în Japonia. Dar era deja un alt om. Nu se mai desparte de gândul de România. Revine la noi în fiecare an, în vizite la fel de călătoare ca și prima, străbătând noi orizonturi.

Pune piciorul în prag în 1999, când se creionează planul mutării definitive în Țara Carpaților și a Dunării. Concretizat în anul 2000.

Avea nevoie, înainte de toate, de un loc de muncă și găsește la o agenție de turism. Să fie ghid pentru cetățenii japonezi care ne vizitează. Dar n-a fost doar atât.

Timp de cinci ani, cât a lucrat la firma cu pricina, invită televiziuni din Japonia să facă reportaje cu nestematele culturii și istoriei românești.

Evident că, în paralel, învață Limba Română. Și de la colegii de serviciu, dar și din cursurile unei școli particulare, unde se înscrie.

Garsoniera

Uite cum a trecut timpul! Deja sunt 20 de ani de când Ayako locuiește în România. Ca să fiu mai exact, în București, la bloc, într-o garsonieră. Pe care și-a cumpărat-o din banii pe care îi strânsese cât a lucrat în Japonia. Și ceva în plus. Și-a vândut casa pe care o avea în țara ei. Ca atare, și-a cimentat existența pe malurile Dâmboviței, e concluzia pe care o trag.

- Comoara mea!

Spune cu însuflețire despre cuibul ei, cu un zâmbet al bucuriei pe chip. E o splendoare numai s-o privești. Te încarcă pur și simplu cu energie, dacă stai câteva minute lângă ea.

origami

Principiile unei educații

Are mașină mică. Am și fost cu ea în mașină. Vreau să vă spun că, prin toată nebunia asta de circulație din București, ea e atât de calmă la volan. Altfel, știe să se strecoare printre alte mașini. Dar nu claxonează și nu înjură.

Te consideri tu bucovineancă, Ayako, îi spun, dar de educația din Japonia n-ai uitat, asta e clar. N-a uitat, îmi răspunde. Să dai Bună Ziua, să respecți pe cei din jurul tău, să spui Mulțumesc. Să fii Politicos. Subliniază acest aspect. Politețea. Când stai pe scaun, în orice situație, să nu pui picior peste picior. Nu e frumos, zice. Și nici sănătos, adaugă. Nu e sănătos pentru coloana vertebrală.

Și mai e ceva. Ceva foarte important în felul cum gândește. Munca. Anume că prin muncă, și numai așa, ajungi să ai tot ce îți trebuie.

Liniștea din Comana

Și anul trecut, când am cunoscut-o, și anul acesta, când ne-am reîntâlnit, a venit îmbrăcată în straie populare românești. Cămașa tradițională de Breaza și o fustă țesută de o femeie din Comana, din apropiere de București.

Prietena mea e legată de Comana de mai mult timp. Colaborează cu ”Satul meșteșugurilor”. Acolo a învățat să confecționeze opinci. Să nu uit să vă zic că, la prima noastră întâlnire, a venit încălțată cu opinci făcute chiar de mâna ei.

La Comana se duce și în Mănăstirea de acolo. De mulți ani îl cunoaște pe părintele Alexandru, rostindu-i numele cu recunoștință. E un sentiment pe care îl zugrăvește în desele și lungile convorbiri între cei doi.

- Acolo îmi găsesc liniștea și echilibrul.

Arta Origami

Dacă ne aflăm în teritoriul liniștii și al echilibrului, atunci nu se poate să nu amintească și de un alt aspect. Să faci în viață ce îți place. Și ei îi place arta Origami. Ca bază și pentru o mică afacere pe care o dezvoltă de câțiva ani încoace. Tocmai pentru că am vrut să știu cum își câștigă pâinea.

Mă invită, cu imaginația, să înțeleg aproape o minune, cum faci dintr-o simplă coală de hârtie un obiect, fără să te folosești de vreun ajutor. De lipici. Ea însă propune noi modalități de exprimare a tehnicii, o îmbinare între tradiție și modernism, chiar între diverse influențe ale acestei arte.

- Dumnezeu ne dă materia primă. Noi creem, o spune într-un mod atât de simplu, dar îmi dau seama și cât de vast.

Dincolo de parafe

Ayako își reînnoiește, o dată la cinci ani, permisiul de ședere în România. O întrebasem care e statutul ei, din punctul de vedere al legislației de la noi.

Am mai vrut să știu și dacă s-a gândit să ceară la un moment dat cetățenia română. E un punct la care se oprește, nu vrea să dea un răspuns. Din câte m-a făcut să înțeleg, ar trebui să renunțe la cetățenia japoneză, conform legilor din țara ei de origine. Și totuși sângele apă nu se face. E o vorbă de-a noastră.

Dincolo de hârtii – iarăși o zicală veche – acasă e acolo unde te simți bine, împlinit. Și atunci e clar că pentru Bucureșteanca din Japonia acasă e în România. Așa că n-are rost să ne batem capul cu parafele.

Altfel, familia ei a vizitat-o în noua casă. Și, mai presus de toate, îi respectă opțiunea, ba chiar o susțin. Și Ayako a mai fost, din când în când, în Japonia. Dar de câte ori pleacă acolo nu durează mult și o apucă dorul de România. Așa zice.

Eminescu

Emoție în fața lui Eminescu

Voi încheia povestea aceasta așa cum am început-o, cu Eminescu.

- Eminescu e sufletul meu!

Ayako își exprimă sentimentele prin splendoarea unei șoapte, după căldura cu care românii au înconjurat-o și au felicitat-o, auzind cum cântă și simțindu-i trăirea. Cineva îi spune că ea simte românește mai profund în comparație cu unii români.

- M-am simțit de parcă am trăit până acum ca să ajung în fața mormmântului lui Eminescu și să cânt.

Spune japoneza. Românca. Hai să-i respect definiția de bază. Bucovineanca.

Comentarii

loading...