Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și anunțurile, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul. De asemenea, le oferim partenerilor de rețele sociale, de publicitate și de analize informații cu privire la modul în care folosiți site-ul nostru. Aceștia le pot combina cu alte informații oferite de dvs. sau culese în urma folosirii serviciilor lor. În cazul în care alegeți să continuați să utilizați website-ul nostru, sunteți de acord cu utilizarea modulelor noastre cookie.

La 120 de ani. Istoria clădirii Academiei Române

La 120 de ani. Istoria clădirii Academiei Române

După ce a fost înființată, Academia Română se va confrunta cu o problemă deosebită, aceea a unui local propriu, în care să-și desfășoare activitatea în condiții de siguranță și funcționalitate.

Rl online 0 comentarii

În discursul rostit la 3 martie 1898, președintele Academiei, Nicolae Kretzulescu, spunea: „Domnilor colegi, deschizând astăzi sesiunea generală a anului 1898, în noul edificiu clădit dinadins pentru această înaltă instituție, mă simt împreună cu dumneavoastră toți fericiți de a ne întruni în noua sală (aulă)”.

După ce a fost înființată, Academia Română se va confrunta cu o problemă deosebită, aceea a unui local propriu, în care să-și desfășoare activitatea în condiții de siguranță și funcționalitate.

În primii ani, Academia a fost găzduită în câteva camere în Palatul Universității inaugurat în anul 1869.

La 27 martie 1879 prin Decretul Regal Nr. 749 a fost promulgată Legea pentru Academia Română. Prin articolul V al legii se prevedea „Academiei Române i se va da un loc de către Stat pentru clădirea edificiului său, care se va hotărî printr-o lege”.

Din păcate, anii au trecut și nu se va înfăptui nimic. De altfel, la 8 martie 1884 în ședința adunării generale, președintele Ion Ghica pune în discuție „chestiunea edificiului pentru instalarea și așezarea bibliotecii și colecțiunilor Academiei”. Dânsul arăta că „vede cu părere de rău că după toate promisiunile date de unii membri, care fac parte activă din guvern, până acum nu s-a întâmplat nimic”.

Ulterior, în anul 1889, cu prilejul solemnității aniversării a 25 de ani de la înființarea Universității din București, care a avut loc în prezența Regelui Carol I, rectorul acesteia, profesorul arhitect Alexandru Orăscu, spunea că nu poate instala facultățile, după cum se cere, deoarece „oaspeții Universității – Senatul, Academia Română, Muzeele – au ajuns să cuprindă toată casa.”

De aceea dânsul îl ruga la 13 decembrie 1889, printr-o scrisoare, pe președintele Academiei „a pune la dispoziția Universității întreaga aripă stângă a palatului”, luând măsurile necesare pentru „a muta din el savanta instituție, într-un local încăpător”. (Arhiva Academiei Române, dosar A-107, 1882-1897, fila 9).

În fața acestei situații, după mai bine de 10 ani, Guvernul generalului Gheorghe Manu a căutat să găsească o soluție pentru a oferi Academiei, conform Decretului–Lege Nr. 749 din 29 martie 1879, un spațiu propriu, corespunzător, desfășurării activității sale.
De aceea Theodor Rosetti, ministrul Cultelor și Instrucțiunii Publice, a înaintat, la 14 februarie 1890 Consiliului de Miniștri, un referat în care arăta că pentru atingerea scopului propus ministerul s-a îngrijit de achiziționarea unui teren în condițiile cerute „adică destul de spațios” care să cuprindă și „o casă îndestulătoare pentru instalarea cât mai neîntârziat a „Institutului Academic”.

Ca urmare guvernul în ședința din ziua de miercuri 14 februarie 1890, îl autorizează pe ministrul Theodor Rosetti „să cumpere pentru Academia Română, de la Ștefan Bellu casele cu tot locul de aproape 10.000 mp, pentru suma de 300.000 lei aur”. (A.N., Fond: M.C. și I.P., dosar 695/1890, fila 4).
În același timp Academia Română comunica Ministerului Cultelor și Instrucțiunii Publice, printr-o adresă la 31 ianuarie 1890 că „a aflat un loc destul de potrivit” pentru mutarea instituției și anume casele și terenul de 4.060 mp proprietate a lui Constantin Șt. Cesianu, din Calea Victoriei Nr. 135. Imediat ministrul Theodor Rosetti numește o comisie compusă din inginerul-arhitect Nicolae Cerkez, inginerul I.B. Cantacuzino și primarul Capitalei, Emilian Pache Protopopescu, pentru „a observa starea clădirii și a-și da opinia asupra prețului cerut”. (A.N., Fond: M.C. și I.P., dosar 695/1890, fila 8). După primirea „procesului dresat de Comisie”, ministrul Theodor Rosetti prezintă situația în ședința guvernului din 10 martie 1890, obținând aprobarea să cumpere „casele cu tot locul lor”.

Dorind să întregească locul pe care Academia îl avea în Calea Victoriei, ministrul Theodor Rosetti a hotărât să procure și terenul pe care Nicolae St. Cesianu îl avea lângă cel vândut de fratele său Constantin Șt. Cesianu. De aceea dânsul supune Consiliului de Miniștri în ședința din 3 noiembrie 1890, un referat, în baza căruia i se dă autorizația cumpărării terenului.

Trebuie să arătăm că lui Theodor Rosetti i se datorează dotarea Academiei Române, cu aproape 80% din terenul de 22.700 metri pătrați pe care îl posedă astăzi și Casele Constantin Șt. Cesianu și Bellu.

Este o dovadă de ceea ce a putut face, în nici zece luni, un adevărat om de cultură, care a avut voință politică. Membrii Academiei Române au apreciat „zelul luminos și bunăvoința” ce a arătat Theodor Rosetti față de dânsa și au hotărât în ședința din 26 martie 1891 să-l primească Membru de Onoare al Academiei.

 

Cine a fost Theodor Rosetti!?

Theodor Rosetti a făcut parte din ramura familiei din Moldova. El s-a născut pe 4 mai 1837, la Iași. A fost fiul Marelui Postelnic Geor-
ge Rosetti și al Caterinei Sturdza. A crescut la Conacul Solești, alături de cei patru frați: Constantin, Dumitru, Zoe și Elena, cea care avea să se căsătorească cu domnitorul Alexandru Ioan Cuza și să devină prima doamnă a României. Studiile primare le-a făcut la Iași, iar liceul la Lemberg și Viena, după care a obținut licența în științe juridice la Viena, titlul fiindu-i echivalat la Paris.

Se cuvine să amintim că Theodor Rosetti a fost însărcinat de Regele Carol I, la 21 martie 1888 să formeze primul guvern conservator, după guvernarea de 12 ani a lui Ion C. Brătianu, prim ministru între anii 1888-1889. Ulterior, Theodor Rosetti a fost numit guvernator al Băncii Naționale a României, între anii 1891-1895, în timpul guvernului Lascăr Catargiu. Potrivit lui N. Iorga, Theodor Rosetti „a fost ultimul boier al țării noastre”, care întruchipa „cea mai mare demnitate personală unită cu cea mai desăvârșită simplicitate”. A încetat din viață la 17 iulie 1923, fiind înmormântat la Cimitirul Bellu.

În scopul „aducerii caselor în stare de a putea servi la instalarea Academiei într’însele”, secretarul general Dimitrie Sturdza l-a însărcinat pe arhitectul Filip D. Xenopol cu „studiul reparațiilor și modificărilor necesare” cât și cu evaluarea costurilor. La 4 mai 1890 arhitectul F.D. Xenopol prezintă un memoriu cu descrierea primelor lucrări de reconstrucție, precum și măsurile pentru „a prezerva clădirea de incendiu”, însoțit de un deviz cu cheltuielile pe categorii de lucrări.

Lucrarea principală de reconstrucție realizată în anul 1890 a fost sala de ședințe, adică prima aulă a Academiei.După ce imobilul a fost adus în stare corespunzătoare, la sfârșitul lui noiembrie 1890, Academia s-a instalat în noua sa proprietate.


Iată și un plan de amenajare a grădinii W. Knechtel



Anii au trecut și deoarece „biblioteca și colecțiunile științifice au crescut în mod neașteptat” în anul 1896 a apărut necesitatea „măririi localului Academiei prin clădirea din nou a unei aripi în fundul curții, pe terenul astăzi gol și destul de vast”. De aceea în anul 1896 guvernul D.A. Sturdza ia o serie de măsuri practice pentru mărirea localului Academiei. Atunci ministrul Cultelor și Instrucțiunii Publice, Petru Poni solicită în ședința de guvern din 15 februarie 1896 aprobarea pentru cumpărarea „caselor cu tot locul, proprietate a Doamnei Mina Zaleski din Calea Victoriei 137” pe prețul de lei 285.600 pentru Academie, precum și a cheltui suma de lei 220.000 pentru „transformările necesare caselor, ce se vor cumpăra și facerea unor construcții noi, apărate complet de pericolul focului pentru colecțiunile importante ale Academiei”. (A.N., Fond: M.C. și I.P., dosar 695/1890, fila 251).

După ce a analizat propunerea făcută, Consiliul de Miniștri, prin Jurnalul Nr. 5 din 15 februarie 1896, îl autorizează pe ministru să cumpere casele Zaleski și să aloce suma necesară pentru realizarea unui nou corp de clădire.

Un moment important în istoria localului Academiei are loc în martie 1896 când guvernul Dimitrie A. Sturdza înaintează Camerelor Legiuitoare „Proiectul de lege pentru cedarea unor case și terenuri Academiei Române”.

Proiectul de lege avea un articol unic în care se prevedea: „Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice este autorizat să cedeze Academiei Române casele și terenul Ștefan Bellu din Calea Victoriei, casele și terenul C. Șt. Cesianu din Calea Victoriei și casele și terenul Zaleski din Calea Victoriei și str. Sf. Voivozi din București”.

Legea a fost votată în Adunarea Deputaților la 26 aprilie 1896, în Senat la 29 aprilie 1896 și promulgată prin Decretul Regal Nr. 2337 din 7 mai 1896 semnat de Regele Carol I.

După primirea Casei Zaleski și a fondurilor pentru construirea noului corp, Academia se adresează arhitectului-șef al Ministerului Cultelor și Instrucțiunii Publice, Constantin Băicoianu, pentru a întocmi devizele pentru reparația Casei Zaleski, dar și proiectul și devizul noilor construcții. Proiectul pentru construirea unui nou corp de clădire și a unei noi săli de ședințe a fost întocmit de arhitectul-șef Constantin Băicoianu așa cum reiese și dintr-o scrisoare pe care Președintele Academiei o transmite Ministrului Cultelor și Instrucțiunii Publice la 21 iunie 1896. În ea se specifica faptul că s-au anexat cinci planuri împreună cu devizul. Aceste planuri originale desenate pe calc pânzat, nu le-am putut găsi în arhive, încă. Am găsit, însă, în Arhiva Municipiului București planurile în copie heliografiate pe hârtie albastră, prezentate în anexă la documentația înaintată de Academie, Primăriei orașului București pentru obținerea autorizației de construcție. Ele sunt semnate, spre neschimbare de șeful serviciului tehnic al primăriei, arhitectul, inginer Ion Poteca.

La Arhivele Naționale s-au păstrat și devizele întocmite și semnate de arhitectul-șef Constantin Băicoianu pentru construcțiile noi: unul referitor la noul corp de clădire adăugat localului Academiei, în valoare de 81.924,06 lei și celălalt pentru sala de ședințe – aula – în valoare de 80.075.94 lei.
La 11 mai 1896 Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice publică organizarea licitației pentru „darea în întreprindere a construcțiilor noi și dezvoltării sălii de ședințe a Academiei Române”.

Ofertele prezentate au fost deschise în ziua de 13 iulie 1896 în prezența membrilor comisiei de licitație, cât și a concurenților. Lucrările de construcție au fost încredințate antreprizei Iosif Piantini, care făcuse oferta cea mai avantajoasă – un rabat de 9,62% sub deviz. Imediat, la 17 iulie 1896 Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice încheie contractul de execuție a lucrărilor cu antrepriza I. Piantini, pentru valoarea de 144.608 lei, „adică cu un scăzământ de 9,62% față de devizul de 160.000 lei”.

Amintesc că Iosif Piantini a fost constructorul printre altele a clădirii Ministerului Învățământului din strada Berthellot, caselor Turnescu și Take Ionescu, precum și a Bisericii Sf. Visarion. Se încheie contractul de execuție cu I. Piantini. Lucrările de construcție au început la 25 iulie 1896 fiind terminate la 30 septembrie 1897.

Primele situații provizorii sunt prezentate la 5 septembrie 1896 și 15 octombrie 1896. Din ele reise că în toamna anului 1896 s-a finalizat „construcția de roșu” a corpului nou adăugat localului Academiei.

O problemă deosebită apare la 11 decmbrie 1896 când primarul general al orașului București, C.F. Robescu, transmite Academiei Române o adresă prin care arăta că se construiesc „în curtea proprietății Academiei mai multe corpuri de clădire, fără să fie autorizate de Comună, conform regulamentului” și cere să se ia măsuri de intrare în legalitate. Imediat Academia informează Primăria că adăugirile de clădiri ce au început a se construi în vara anului 1896 „se fac cu fond dat de Ministerul Cultelor” care a ținut și licitația și a încheiat contract cu antreprenorul. De aceea, a apreciat că „nu era în căderea Academiei a cere autorizația cuvenită”. Iar pentru a intra în legalitate Academia înaintează Primăriei în două exemplare: „planurile adaosului care se face pentru mărirea sălii de ședințe; și planurile adaosului clădirii care se face în fundul curții”.

Ca urmare Primăria orașului București emite „Autorizația de construcție Nr. 35” din 18 martie 1897.Pentru a plăti lucrările executate și a putea „comanda și efectua lucrările de instalare în noul său local mărit”, Academia Română roagă pe ministrul Cultelor și Instrucțiunii Publice, la 20 noiembrie 1896, să-i pună la dispoziție „suma rămasă disponibilă din creditul de 220.000 lei”.

Cu o promptitudine care astăzi ne surprinde, ministrul Petru Poni aduce la cunoștința președintelui Academiei la 22 noiembrie 1896 că a înaintat „ordonanța de plată Nr. 10852, de lei 54.483,83 lei restul ce se cuvine Academiei din suma de lei 220.000, din care s-a restituit suma de lei 144,608 cuvenită antreprenorului Iosif Piantini”.

Merită să arătăm că în Arhiva Academiei Române am găsit un document inedit, care dovedește atenția ce se acorda, în acele vremuri cheltuirii banului public. Este vorba de o adresă a Ministerului Cultelor și Instrucțiunii Publice către Academie prin care solicita să-i pună la dispoziție „actele justificative” pentru cheltuielile făcute din suma de 54.483 lei pentru a le prezenta Înaltei Curți de Costuri. Se prezintă imediat un tablou sintetic, de 12 pagini, în care sunt trecute toate operațiile.

După ce lucrările de construcție ale noului corp adăugat localului Academiei și ale sălii de ședințe au fost terminate, ministrul Cultelor și Instrucțiunii Publice, Spiru Haret, a numit Comisia de recepția provizorie formată din inginerul arhitect Grigore P. Cerkez și inginerul Mihail M. Romniceanu. Aceștia se întrunesc în ziua de 23 octombrie 1897 la Academia Română pentru a verifica lucrările executate de antreprenorul I. Piantini. Ulterior dânșii încheie un proces-verbal la 28 octombrie 1897 consemnând că „din cercetarea amănunțită a lucrărilor am constatat că ele sunt executate în bune condiții și în general sunt terminate”. La 15 noiembrie 1897 arhitectul C. Băicoianu prezintă ministrului Spiru Haret situația definitivă a lucrărilor realizate la noul corp și sala de ședințe. Este un model de prezentare sintetică a cheltuirii banului public pe care ar trebui să-l urmăm și noi astăzi.

În primele luni ale anului 1898 au mai fost executate o serie de lucrări suplimentare precum „construirea unei trecători de la scara întâia a vechiului local la scara din casa Zaleski spre a conduce la etajul acestei case, la noua sală de lectură a bibliotecii”, precum și „lucrări de fierărie ciocînită în sala de ședințe și brațe de iluminat”.

Noul local al Academiei Române va fi inaugurat în martie 1898, acum 120 de ani. Ulterior se va instala și Biblioteca Academiei cu noua sală de lectură fiind deschisă la 10 noiembrie 1898.

Se cuvine să arătăm că Bibliotecarul Academiei, profesorul Ioan Bianu, „după obiceiul vremii, care impunea prezența conservatorului în permanență, și-a amenajat un modest apartament” în incinta Academiei.

Convinși de necesitatea unui local pentru Bibliotecă, datorită creșterii deosebite a colecțiilor în primul deceniu al secolului al XX-lea, membrii Academiei au hotărât în ședința din 24 mai 1912 să încredințeze întocmirea planurilor pentru acest edificiu arhitectului L. MacLean de la Berlin. Proiectul prezentat a nemulțumit delegația Academiei și Comisia aleasă în 1910 pentru localul Bibliotecii. În această situație s-a decis însărcinarea inginerului Gh. Balș cu refacerea proiectului și conducerea lucrărilor. Dânsul și-l va asocia pe arhitectul Nicolae Ghica-Budești pentru lucrările de pură arhitectură. Evenimentele din anii care au urmat datorate războaielor balcanice și primului război mondial nu au permis începerea lucrărilor.

După Marea Unire, în anul 1925, guvernul Ion I.C. Brătianu a pus la dispoziția Academiei suma de lei 10.000.000 pentru a demara lucrările la bibliotecă. Imediat inginerul Gh. Balș este numit „Director al lucrărilor pentru construirea depozitului de cărți și pentru semnarea constractului cu domnii antreprenori”. Lucrările de construcție au fost încredințate inginerilor Aurel Ioanovici și P. Mocia. Execuția depozitului de cărți a început în luna iunie 1925 și a fost terminată în toamna anului 1926.

 

Vedere aeriană 1920

Marea problemă a viitorului Academiei Române, însă, așa cum arăta în 1925 secretarul general Vasile Pârvan, rămânea construirea unui local propriu. De aceea s-a hotărât organizarea unui concurs internațional pentru proiectul acestui edificiu. Au fost reținute proiectele elaborate de arhitectul Duiliu Marcu și de arhitectul Gh. Negoescu, care nu se vor materializa.

Creșterea continuă a fondurilor bibliotecii, datorate numeroaselor donații și cumpărări de manuscrise și documente, a impus construirea, lângă depozitul de cărți realizat în 1926, a unei clădiri noi care să corespundă cerințelor unei biblioteci moderne.

Noul pavilion, ca și cel din 1926, figura în planul general de construcție al Palatului. Proiectul a fost întocmit de arhitectul Duiliu Marcu și aprobat de Academie în 1931. Construcția noului local, încredințată antreprizei Inginer A. Ioanovici a început în anul 1935, fiind finalizată în 1937. În ziua de 5 iunie 1937 Biblioteca Academiei va fi inaugurată în prezența Regelui Carol I, după ce acesta a participat în Aulă la primirea în Academia Română a lui Lucian Blaga.
Regele Carol al II-lea spunea: „Am voit să asist la această ședință, fiindcă am ținut să ascult acel frumos gând ce-l are poetul și filosoful Lucian Blaga, când face elogiul nu al unui predecesor, ci al satului românesc”.

În anii următori asupra clădirii Academiei Române s-au abătut două cataclisme: cutremurul din 10 noiembrie 1940 și bombardamentele din 1944. În urma distrugerilor provenite din bombardamentele din 24, 25 august atât de impresionant descrise de generalul Radu Rosetti, conservatorul Bibliotecii, Aula Academiei va fi reparată de antepriza inginerului Aurel Ioanovici.

Activitatea membrilor Academiei s-a desfășurat începând din anul 1898 în noul edificiu clădit și amenajat pentru această înaltă instituție, dominat de o Aulă impunătoare. În această Aulă a Academiei s-au desfășurat ședințele ordinare și adunările generale ale membrilor săi între anii 1898 și 1948, timp de 50 de ani.

Ulterior, în anii 1948-1949, Aula a suferit o modificare radicală, conform planurilor de arhitectură elaborate de profesorul arhitect Richard Bordenache și a planurilor de rezistență întocmite sub îndrumarea profesorului inginer Aurel A. Beleș.

Cu prilejul modificărilor din anul 1948 câte două coloane, din mijloc, pe fiecare latură au fost înlăturate și s-au construit stâlpi de beton armat la colțurile laturilorm, pe care s-au executat noi grinzi de beton armat. Totodată masa prezidiului a fost reamplasată pe latura opusă hemiciclului. De-a lungul timpului aula a mai suferit o serie de intervenții. Astfel după cutremurul din 4 martie 1977, când zona aulei a fost serios afectată, s-au realizat pe lângă consolidările pereților hemiciclului (absidei) și un inel de beton armat în jurul grinzilor de deasupra gradenelor și prezidiului. Acest inel a a fost realizat astfel încât el formează un cadru orizontal cu rigiditate și rezistență corespunzătoare, cu legături față de planșeele și elementele structurale adiacente, respectiv plăcile casetate, luminator.

Tot în zona aulei, la parter, a fost realizată în anul 2004, o transformare și o consolidare a acestei părți de construcție care de asemenea era foarte avariată de cutremurul din 04.03.1977.

În cadrul lucrărilor de consolidare a pereților perimetrali ai zonei, inclusiv ai hemiciclului, s-a dorit realizarea unui spațiu mare de recepție – Clubul membrilor Academiei –, drept pentru care au fost dezafectați pereții interiori care susțineau grinzile metalice cu bolțișoare. Aceste grinzi metalice cu bolțișoare erau sprijinite la rândul lor pe câte două rânduri de 3 grinzi metalice I30, la care s-au adăugat câte 2 grinzi I30 care au fost realizate pe pereții cămăsuiți ai zonei cu coji de beton armat, în așa fel încât formează o rețea spațială rigidă și rezistență.

Iată descrierea lucrărilor de construcție și amenajare ale clădirii Academiei Române după documentele găsite astăzi în Arhiva Academiei și în Arhivele Naționale. Am datoria a arăta că se impune, de urgență, realizarea unei expertize tehnice amănunțite, cu cercetările geotehnice și de laborator pentru calitatea materialelor care să permită alegerea unei soluții tehnice de asigurare la cutremur a acestei clădiri de patrimoniu și care are în zidurile sale atâta încărcătură.

Să sperăm că în anii Centenarului administratorii - guvernanți ai țării vor găsi fondurile necesare pentru a se înălța o clădire pentru această mare instituție de cultură.

Profesor inginer Nicolae Noica

Comentarii

loading...