7.4 C
București
joi, 28 martie 2024
AcasăCulturăLansare de carte la Humanitas Cișmigiu: „Omul din Nazaret “ de Anthony...

Lansare de carte la Humanitas Cișmigiu: „Omul din Nazaret “ de Anthony Burgess

Vor prezenta cartea Monica Broșteanu, traducător și exeget biblic, Tatiana Niculescu, scriitoare și George Volceanov, traducător, filolog, specialist în literatura engleză. Moderatorul întâlnirii va fi Denisa Comănescu, director general Humanitas Fiction.

Prin Omul din Nazaret, Anthony Burgess se alătură grupului select de artiști care au îmbogățit colecția de reprezentări ale personajului biblic. Apărut în 1979, la nici trei ani după scenariul pe care Burgess l-a scris pentru miniserialul de televiziune Isus din Nazaret, în regia lui Franco Zeffirelli, romanul reconstituie parcursul lui Isus într-un dialog permanent cu Scripturile — recunoaștem personajele, precum și o mare parte din întâmplări, dar intervin și elemente noi, explicații ce par să submineze narațiunea canonică.

Cum sugerează chiar titlul, accentul cade pe omul din Nazaret, pe dimensiunea umană a lui Isus, pentru care divinul pare nu arareori o povară. Această preaomenească esență constituie aspectul cel mai convingător al romanului.

 

Omul din Nazaret

                        Anthony Burgess

         (roman)

Traducere din engleză şi note de Dana Crăciun

Colecţia Raftul Denisei, colecţie coordonată de Denisa Comănescu

© Humanitas Fiction 2018

 

– Fragment –

 

             După cum era de aşteptat, fariseilor nu le-a luat mult să organizeze o întrunire în care să dea glas indignării şi să pună la cale reducerea la tăcere a lui Isus. Elifaz, Samuel, Iona şi Ezra, credincioşi mai în vârstă fiind, făceau cu toţii parte din Marele Consiliu Religios, astfel că le puteau vorbi preoţilor, chit că poate nu şi celor de rangul cel mai înalt, cu o oarecare familiaritate. Elifaz, care invitase doi preoţi acasă la el, ca să participe la întrunirea indignării, îşi putea chiar permite să-i trateze de sus, fără a fi pus la punct. Cei doi se numeau Haggai şi Habbakuk, două nume profetice purtate de doi mâncăi, care s-au înfruptat cu poftă din bunătățile servite de Elifaz (păstrăv fript, mâncare de rădăcinoase, friptură de viţel, fructe, vin grecesc cu iz de gudron şi răşină). După cină, Elifaz a spus:

            — Consiliul trebuie să se întrunească, neapărat. Orice întârziere îl va încuraja pe acest rânjitor, zâmbitor, şi ceata aceea de sălbatici în zdrenţe care-l însoţeşte. După părerea mea, trebuie acţionat acum – și s-a uitat cu o privire feroce la Habbakuk şi Haggai, care şi-au ridicat amabili privirile din bucatele copioase ale lui Elifaz.

            — Dacă întrunim tot consiliul, a zis Habbakuk, ca să decidă soarta unui predicator ambulant, nu facem decât să ne dovedim incapacitatea de a rezolva această problemă aici şi acum.

            — În primul rând, a intonat Haggai subţire, aş vrea să vă rog pe toţi să lăsaţi la o parte orice ranchiună de natură personală. Temeiurile noastre trebuie să fie, ăăă, moralitatea şi ordinea publică.

            — Orice om, a răspuns ranchiunos Ezra, are dreptul să fie iritat de diminuarea propriei autorităţi. Am avut la atelier un ucenic care făcea glume despre oile în straie de lup. Am scăpat de el, cum era şi firesc. Râde acum de mine pe stradă – „mormânt văruit“, așa-mi strigă tânărul…

            — Ăăă, a intervenit Elifaz, ca să-şi înăbuşe un hohot involuntar (căci Ezra chiar avea ceva ce aducea a mormânt văruit). Nişte fleacuri. De credinţa strămoşilor noştri se râde. Ei bine, evlavioşi părinţi, ce sugeraţi?

            — Cât de departe doriţi să mergeţi? a întrebat Haggai.

            — Până la capăt, a mârâit Ezra.

            — Să-l alungăm din Ierusalim, a zis Samuel, mai cumpătat. Pe el şi şleahta aia de cerşetori voinici. Să-i speriem. Să-l prind em cu o blasfemie. Să-i amintim care-i pedeapsa pentru aşa ceva.

            — A, e foarte atent să evite blasfemiile, a zis Habbakuk.

            — Așa este, a zis Ezra. Nu vrea decât să-i insulte pe cei mai buni decât el.

            — Nu este o blasfemie, a precizat Elifaz, să spui că o târfă o să ajungă în ceruri înaintea unui preot al Templului?

            — Din păcate, nu, a răspuns Haggai. Din păcate, fără îndoială, dar nu. Mă gândeam la legăturile lui cu puterea politică.

            — A fost foarte atent şi în această privinţă, a zis colegul lui.

            — Centurionul acela, a spus Iona, le va spune tuturor că există măcar un evreu care e prieten al Romei.

            — Lăsaţi-l, a răspuns Habbakuk, gânditor, să aleagă între Dumnezeu şi Cezar. Un cuţit cu două tăişuri.

            — Nu văd cum, a zis Elifaz.

            — Mai târziu, mai târziu, a intervenit Haggai, nerăbdător. Haideţi să-ncercăm ceva mai simplu prima dată.

            Asta a dus la o adevărată demonstraţie de neprihănire, în care Ezra, care se ocupa cu importul de făină de grâu, a profitat de anumite informaţii pe care le avea cu privire la soţia unuia dintre angajaţii săi. Numele acelui angajat nu ne priveşte, dar soţia se numea Tirzah şi avea, de ceva vreme, o legătură adulteră cu un bărbat mic de statură, dar destul de chipeş, care făcea comerţ cu felinare de fier forjat produse de meşteri ruşinos de prost plătiţi. Ezra pe această biată femeie a târât-o afară din căsuţa ei pe când soţul era la slujbă, ajutat la târât şi la preacucernica înjosire de către Iona și Elifaz, şi sprijinit moral de prezenţa tăcută, dar cu ochii la ceruri, a preoţilor Habbakuk şi Haggai. Au tras-o deci de păr şi de veşminte, care, sfâşiate, au făcut-o să arate şi mai neruşinată decât era, și au dus-o până la Templu, într-un moment al zilei în care ucenicii lui Isus mâncau într-o cârciumă, iar Isus scria sau desena ceva tainic în praful pământului uscat (care nu mai văzuse ploaie de mai bine de zece zile). Unii susţin că desena un peşte şi scria numele Isus în greacă de jur împrejurul peștelui. Dar nu despre asta e vorba. Ezra, cu mâna înfiptă în părul acelei Tirzah, care ţipa de zor, a strigat tare, ca să-l audă Isus:

            — Fraţi israeliţi, una dintre poruncile pe care Dumnezeu i le-a dat lui Moise este: să nu preacurveşti. Este un păcat cumplit adulterul, şi aici aveţi o păcătoasă cumplită, o adulteră prinsă chiar în timp ce săvârşea preacurvia.

            — Chiar în timp ce-o săvârşea? a întrebat cineva, scuipând.

            — Aproape. Imediat după. Cel cu care a comis păcatul trebuie considerat mai puţin vinovat, din moment ce, cum ne spun sfintele scripturi, prin vicleşugurile femeii se păcătuiește. Aşa a fost şi în Rai. Aşa şi aici. Omorâţi-o cu pietre.

            I-a dat drumul de păr, dar femeia n-a putut să fugă, pentru că era înconjurată de oameni dornici s-azvârle pietre. Isus, cum era de aşteptat, se ridică şi strigă:

            — Opriţi-vă!

            Se opriră destul de iute, aşteptându-se la o distracţie pe cinste. Cu voce tare, Isus zise:

            — Este cineva aici fără păcat? Este cineva? Ei bine, cine dintre voi este fără păcat să arunce cel dintâi cu piatra în ea. Ce aştept aţi, preacuviincioşi farisei? Iar femeii, ridicând-o blând, îi spuse:

            — Du-te în pace. Dar nu mai păcătui.

            Tirzah, atunci, o luă la fugă, dar nu pentru totdeauna. În curând, avea să se alăture femeilor care-l urmau pe Isus, o adulteră pe lângă o curvă şi fata unei regine, precum şi pe lângă pioasele cusătorese şi alte discipole.Începuseră să-şi spună Fiicele lui Isus.

            — Cine eşti tu, să-ncalci legea lui Moise? strigă Elifaz, iar prietenii lui adăugară:

            — Da, cine eşti tu, hulitorule, să nesocoteşti poruncile?

            — Stă scris așa, zise Elifaz, că preacurvia este un păcat, şi un păcat cumplit, că nevasta adulteră este o lepădătură care trebuie aruncată la groapa de gunoi şi că bărbatul poate s-o alunge şi s-o lase pe seama mâniei celor drepţi. Aşa că este adevărat că huleşti legea, păcătos ce eşti, păcătos în straie de proroc, mormânt văruit.

            — De dragul păcii şi al rânduielii, începu Isus destul de blând, Moise a trebuit să cedeze, din pricina inimilor împietrite ale israeliţilor, şi a îngăduit ca voi sau strămoşii voştri să vă alungaţi nevestele. Dar asta nu a fost niciodată intenţia Domnului Dumnezeu la început. Căci, aşa cum stă scris, Dumnezeu i-a făcut parte bărbătească şi parte femeiască, iar omul va lăsa pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de nevasta sa, şi cei doi vor fi un singur trup. Așadar, ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu despartă.

            Îşi păstră blândeţea și când preotul Haggai rosti vorbele pe care le pusese la cale împreună cu Habbakuk:

            — Isus din Nazaret, ştim cu toţii că spui şi propovăduieşti adevărul. Şi nici nu-ţi pasă cui, din moment ce în ochii tăi, ca şi într-ai lui Dumnezeu – dacă putem spune asta fără să hulim–, toţi oamenii sunt egali. Dar mă nedumereşte ceva şi sper că vei spune adevărul în această privinţă. Noi, fiii credinţei, susținem că toate cele sunt ale lui Dumnezeu. Se cade, atunci, să-i plătim bir lui Cezar, sau nu?

            Isus îi privi cu bunătate pe preoţii zâmbitori, pe fariseii cu privirile încruntate, gărzile romane din turnurile de observaţie care se înălţau lângă Templu, pe Barabbas şi pe prietenii săi. Apoi, încetă să mai fie blând.

            — Făţarnici şi netrebnici! strigă el. Pentru ce încercaţi să mă ispitiţi să rostesc vorbe trădătoare? Arătaţi-mi un ban imperial. Haideţi, arătaţi-mi, arătaţi-mi, şi vă voi răspunde.

            Un soldat roman de rând îi aruncă o monedă lui Iacob cel Mic, care o prinse îndemânatic în mâinile sale uriaşe, apoi i-o întinse lui Isus. Isus o ridică în văzduh, astfel că aceasta luci în lumina soarelui preţ de o clipă.

            — Al cui este chipul acesta şi al cui este numele? strigă el.

            — Al lui Cezar. Al împăratului Tiberius Cezar. Este numele lui Cezar. Numele lui Cezar. Al lui Cezar.

            — Prea bine, atunci, spuse Isus. Daţi, dar, Cezarului ce este al Cezarului şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu.

            Şi-i dădu moneda lui Iuda Iscarioteanul, vistierul. Orice, oricât de puţin, era de ajutor. Se crede că fariseul Elifaz şi zelotul Isus Barabbas l-au denunţat în gura mare, în acelaşi timp.

            — Apucaţi-l, strigă Elifaz. Ce mai aşteptaţi? A hulit împotriva cuviinţei, şi legii, şi rânduielii. E prieten cu păcătoşii, hoţii şi curvele. Din gura lui chiar aţi auzit asta. Ucideţi-l cu pietre. Alungaţi-l din oraş.

            — Alungă-te tu pe tine, mormânt văruit ce eşti, îi strigă înapoi un bărbat, un nimeni.

            Mulţi simţeau acelaşi lucru. Expresia mormânt văruit devenea tot mai cunoscută şi se cânta chiar şi un cântec (unii spun c-ar fi fost scris de ucenicul Filip, deşi nu există dovezi în această privinţă). Cântecul suna cam aşa:

 

Sunt doar un mormânt văruit,

Pe dinafară frumos, nepătat,

Înăuntru însă-s murdar şi mânjit

Şi duhnesc a mort îngropat.

 

            Cum spuneam, strigă şi Barabbas, şi se zvoneşte că vorbele lui ar fi fost:

            — Ucideţi-l. Ce mai aşteptaţi? E prieten cu Cezar, linge bocanc ii romani şi face şmecherii egiptene pentru ei. Duşman al libertăţii, corupător al adevărului israelit. Ucideţi-l cu pietre pe ticălos.

            El şi tovarăşii săi începură să arunce cu bolovani şi pietre, pe care cei doi Iacobi voiră să le azvârle înapoi. Isus îi potoli, spunându-le:

            — Nu faceţi nimic. Învăţaţi de la farisei.

            Elifaz şi prietenii lui o ştergeau rapid. Gărzile romane, care stătuseră până atunci la marginea mulţimii, începură să înainteze, când a fost aruncată prima piatră. O piatră azvârlită de Iobab sau Aram în direcţia lui Isus şi a discipolilor săi îl izbi pe un soldat în obrazul stâng. Soldaţii sirieni începură să-i cotonogească pe evreii nevinovaţi care stăteau şi priveau. Barabbas încercă să sugrume un sirian scund, dar vânos. Goarna chemă întăriri, care veneau acum în fugă din barăcile din apropiere. Un stegar ducea stindardul care semnifica pacea romană. Îl izbi opiatră. Se repezi înainte cu vârful ascuţit al stindardului. Acesta i-a fost smuls din mâini. Căzu. Băţul i se rupse. Barabbas şi Iobab şi Aram au fost prinşi fără prea multă dificultate. Gâfâind, Barabbas nu îi înjură pe cei care-l arestaseră. Vorbele de ocară le păstră pentru Isus:

            — Trădătorule. M-ai dat. Pe mâna…

            Apoi, un decurion îl plesni peste gură. Cu privirea îngustată din pricina soarelui, decurionul se uită la Isus şi la ucenicii săi, care stăteau foarte calmi, cu brațele încrucişate. Întrebă un soldat din subordine:

            — El?

            — Nu. Zice să-ţi iubeşti duşmanul. Uşor de zis, greu de făcut.

 

Cele mai citite

Un bărbat din Harghita a găsit un proiectil și două cartușe în curtea casei

Un bărbat dintr-un sat din Harghita a sunat miercuri seara la 112 și a anunțat că a găsit în curte în urma unor săpături,...

Lufthansa a evitat o grevă a salariaților chiar de Paște

Compania aeriană germană Lufthansa şi un sindicat care reprezintă personalul de la sol au anunţat miercuri că au ajuns la un acord privind salariile...

Ploiești #LetsPLAY – Capitala Tineretului din România 2024: Conferința „ 26 Martie – 143 de ani de la proclamarea Regatului României. „75 ani de...

COMUNICAT DE PRESĂConferințele „ Tinerii și Monarhia” Fundația Județeană pentru Tineret Prahova, Asociația Eurospirit, Primăria Municipiului Ploiești și Casa de Cultură „I.L. Caragiale” a Municipiului...
Ultima oră
Pe aceeași temă