Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și anunțurile, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul. De asemenea, le oferim partenerilor de rețele sociale, de publicitate și de analize informații cu privire la modul în care folosiți site-ul nostru. Aceștia le pot combina cu alte informații oferite de dvs. sau culese în urma folosirii serviciilor lor. În cazul în care alegeți să continuați să utilizați website-ul nostru, sunteți de acord cu utilizarea modulelor noastre cookie.

„Moromeţii 2“ sau neîmplinirea unei posibile capodopere

„Moromeţii 2“ sau neîmplinirea unei posibile capodopere

Promovat cu stil şi subtilitate, adus în atenţie cu o perfect gestionată relaţie cu publicul, cu o distribuţie impresionantă, m-am dus la “Moromeţii 2” pregătit pentru o capodoperă.

Cătălin Sămărghițan 0 comentarii

În foaierul cinematografului ne aştepta “Dreptatea”, ziarul lui Moromete, mirosind superb a cerneală proaspătă de tipar şi totul se anunţa a fi desăvârşit.

Imaginea alb-negru face o primă impresie bună, chiar excelentă, da!, nici nu putea fi vorba de un film color a cărui acţiune se petrece într-unul din cele mai tragice momente din istoria României. Iar imaginea nu a trădat deloc pe tot parcursul filmului. Poate doar prin perfecţiune. E chiar prea perfectă pentru un film… document. Dar e încă devreme să vorbim despre asta.

Ce m-a nemulţumit în primul rând era că tot aşteptam şi nu mai venea plonjarea filmului spre momentele-cheie, spre temele critice, spre convulsiile personajelor pe care le aşteptam. Acţiunea se petrece în plin proces de colectivizare a agriculturii în România postbelică, în pragul cruntei sovietizări, un proces care a dus la eradicarea (sau, ca să fim mai blânzi, alienarea iremediabilă) a unei întregi clase sociale: ţăranul român. A singurei clase sociale semnificative de atunci. Ei bine, drama ţăranilor din timpul colectivizării este speculată foarte puţin spre deloc. Conflictele, inclusiv cele de familie, sunt tratate superficial, filmul nu are adâncime, nu are introspecţie, personajele sunt survolate exterior, distant, parcă neatent. Dezamăgirea cea mai profundă a fost că maestrului Mălăele i s-a desenat un rol mult sub posibilităţile sale. Apoi, soarta lui Niculae e cel puţin confuză, iar evoluţia personajului din roman rămâne pe la jumătate.

Singurul moment tensionat este discuţia pe care Ilie Moromete o are cu fiul său Niculae despre cartea lui Lenin pe care acesta din urmă o tot citeşte la lumina lămpaşului cu petrol. ­Această scenă este redată cu fină sensibilitate artistică şi un ochi perfect format pentru a surprinde profunzimi psihologice.

Luminile sunt perfecte, imaginea aşijderea, Moromete vine din spate, din întuneric spre lumina lămpaşului, se aşază, îşi trece palma peste cap şi vorbeşte într-o împletire de firească simplitate ţărănească şi înţeleaptă gravitate, care conturează definitiv profilul personajului. Nu te mai poţi aştepta la mai puţin.

Este momentul în care arta interpretativă a lui Horaţiu Mălăele se strecoară spre cele mai sensibile corzi interioare, iar Iosif Paştina (Niculae) susţine desăvârşit partitura. Este însă singurul moment de acest fel; atât dacă vezi din “Moromeţii 2”, ai văzut tot filmul, nu-ţi trebuie mai mult. E momentul de maximă concentrare a mesajului, moment de graţie a tensiunii, de emulaţie a personajului şi este redat impecabil.

În comparaţie, portretele activiştilor de partid, ale agitatorilor comunişti sunt redate incomplet, aş spune cu un soi de “corectitudine politică”, fără curaj, cu un fel de teamă. Dacă filmul ar fi fost realizat în timpul lui Ceauşescu, ar fi fost de înţeles, iar subînţelesurile ar fi fost îndeajuns, dar nu mai e cazul. Ar fi fost timpul ca adevărul istoric să fie spus în sfârşit în faţă, să rămână un document. Iar dacă am ajuns la acest cuvânt pe care l-am ocolit la început şi revenind la imaginea de cristal perfect a filmului, aş adăuga că dacă s-ar fi dorit un film-document, poate că o învechire artificială a “peliculei”, o coborâre în sepia, ar fi dat o nuanţă de autenticitate în plus. E singurul aspect pe care l-aş reproşa imaginii aşadar, e prea… perfectă. Ştirbeşte-o puţin, precum cubul lui Nichita!, sau e prea poetic?

Jocurile de lumini, umbre şi penumbre din casa lui Moromete sunt cele care individualizează accentele, vocea răguşită şi stinsă, feţele pline de riduri şi vorbele spuse pe jumătate conturează tensiuni altminteri anevoie de redat. Când camera poposeşte pe chipuri o face cu gravitate, iar uneori cu o grabă care vine tocmai de la Marin Preda. Evenimentele se succed cu repeziciune şi se suprapun, uneori confuze, pentru că însăşi inima oamenilor e confuză în momentele de răscruce. Aşadar filmul are atuurile sale, care te ţintuiesc, nu trenează, nu se târâie, nu are balast. Cadrele largi, cele din înălţime vin la timpul potrivit, desfac tensiuni, planează alegoric, menite să ofere spaţiul de fugă pentru meditaţie, însă nu prea au ce să adâncească şi să aprofundeze, întrucât impresia generală rămâne cea de superficial frizând impasibilitatea. De ochi neutru, de zeu spectator retras în tăcere, de moment uşor ratat.

Momente cu real potenţial artistic şi aparent neglijate mi s-au părut a fi cel cu Ilie Moromete la notăriţă şi cel de la împărţirea pogoanelor între copii. Ţăranul acela, pentru care pământul era totul, îşi împarte averea, rupe din trupul său, rostul existenţei ţăranului se dizolvă, iar în film nu se întâmplă aproape nimic… Jandarmul e şters, activistul e transparent, comunistul e băiat de treabă, or fi fost şi aşa, dar mă pregătisem pentru altceva.

În privinţa celorlalte personaje, aproape fără excepţie sunt cuceritoare, au individualitate şi amprente specifice; Răzvan Vasilescu, Gheorghe Visu, Marian Râlea, Toma Cuzin, Anca Androne (o insulă de seninătate între toate personajele mai mereu încruntate) sunt mai mult decât convingători. Dana Dogaru o interpretează excelent pe Catrina, soţia lui Moromete, e jignită, e furioasă, intimidează, iar asprimea şi frustrările ei transpar cu uşurinţă, dar ai sentimentul că o face gratuit, nu înţelegi de ce se răsteşte şi îl alungă pe Moromete, pentru că dacă n-ai citit romanul, nu ştii care este relaţia acestuia cu Fica (personaj interpretat şters de Oana Pellea, şi pe care dacă l-ai sustrage din film nu s-ar pierde nimic).

Nota generală e de film bun, dar nu notabil, impecabil redat, dar timid, gândit îndelung, dar insuficient adâncit. Moromeţii şi Marin Preda sunt fundamente de turnură în cultura românească, nu te poţi apropia de ele oricum.

Dar sunt convins că a fost doar o impresie de început, de prim contact stângaci cu un necunoscut, iar la o a doua, a treia revedere voi reuşi să-mi depăşesc propriile idei preconcepute şi voi descoperi adevăratele nestemate ale unui film mai pretenţios decât închipuitele aşteptări ale unui cinefil amator.

Comentarii

loading...