În Bucureşti sunt câteva sute de inimi desenate cu vopsea roşie pe ziduri, fără vreo semnătură sau explicaţie. Cine este omul care le-a făcut?
Capitala României e descrisă, de cele mai multe ori, ca o junglă plină de oameni duşmănoşi, stresaţi şi sălbăticiţi. Dacă te uiţi pe stradă, poţi trage concluzia că iubeşti doar când cumperi ciocolată, dai SMS-uri sau montezi mobilă. Aşa că, atunci când am început să văd inimile anonime, a fost ca o întâlnire de gradul III cu extratereştri. Inimi peste tot-printre maşini parcate pe trotuar, lângă tomberoane, pe clădiri care stăteau să cadă, pe blocuri înnegrite.
Contrastul era aşa de mare încât mă aşteptam ca toată lumea să fie intrigată. Am început să-mi întreb cunoscuţii ce cred despre ele. Toţi treceau zilnic pe lângă inimi. Aproape nimeni nu le-a observat.
„Am descoperit Bucureştiul pe calea ♥”
Le-a observat, însă, o franţuzoaică. Émilie Fèvre e un fotograf de 24 de ani din Lyon, care studiază terapia prin artă. În 2009 a venit în România pentru un master de un an la Universitatea Naţională de Arte şi a ajuns să cunoască Bucureştiul urmărind inimile.
„Le-am văzut prima oară în toamna lui 2009. Mă tot plimbam pe străzi şi pozam case vechi când am văzut o inimă, apoi două… pe pereţi, tomberoane, panouri, maşini. Uneori ascunse, alteori nu. Am ajuns să le caut în toate locurile în care mergeam, să fiu obsedată de ele. Urmăream cum creatorul de inimi desenează oraşul, îi descopeream universul, locurile unde-i place să meargă, starea lui.”
Émilie avea deja sute de poze cu inimile când cineva i-a propus să facă o expoziţie la Institutul Francez. Cu o săptămână înainte de vernisaj, l-a întâlnit pe creatorul de inimi şi au mers împreună prin oraş, desenând pe pereţi. Au făcut expoziţia „E+A = ♥”, 200 de poze aranjate într-un mozaic. „Pentru mine, expoziţia a reflectat o întâlnire şi o experienţă în care am descoperit Bucureştiul pe calea ♥”, îmi spune franţuzoaica. Nu-mi rămâne decât să mă întâlnesc şi eu cu cel care a vandalizat oraşul cu inimile lui.
Balet cu inimi pe Lipscani
Reuşesc să-l contactez prin nişte prieteni, apoi pe Facebook, apoi la telefon. În noaptea de Dragobete, ne întâlnim într-un apartament din centrul istoric. Are în jur de 30 de ani, e înalt şi poartă o geacă neagră strânsă peste un hanorac gri. În buzunarul stâng are capace de spray subţiri, în buzunarul drept groase. Bagajul e o gentuţă de vinilin plină cu spray-uri. Roşii, roz şi verzi. Le agită pe toate, să nu facă zgomot la locul faptei. Ieşim în frigul uscat din stradă.
Eu va trebui să ţin de şase şi să conduc maşina. Pornim pe strada Covaci. El aruncă o privire în susul străzii, apoi scoate un spray din geantă, se apropie de o poartă şi începe să deseneze. Nu se grăbeşte, revine de două ori să întărească liniile. În 15 secunde apare o inimă verde de doi metri, cu aură de sfânt şi aripi de înger. Nu mai simt frigul de afară. Apoi desenează pe un tomberon mare, în timp ce înăuntru un vagabond scormoneşte după mâncare. Cotim spre Lipscaniul plin de oameni şi el începe să facă inimi fără să se mai ascundă.
Atmosfera e ireală, ca într-un film. Am senzaţia că dansăm între ziduri în timp ce oamenii plutesc zâmbind pe lângă noi. Omul cu inimile le zâmbeşte înapoi, salută moşii, vorbeşte cu străinii şi cu câinii vagabonzi. Un grup de fete cască nişte ochi mari când văd vandalul, dar se relaxează şi încep să chicotească atunci când văd ce desenează. O bătrână într-o haină lungă de blană rămâne încremenită cu gura în formă de O, ca o soprană în apogeul piesei. Alţii se uită cu colţul ochilor. Nimeni nu protestează.
Mi se pare că aud o melodie, dar e numai vântul tăios care visco¬leşte zăpada. „Asta-i cea mai bună vreme!”, îmi spune tre¬când pe lângă Banca Naţio¬nală. „Când e viscol, oamenii nu se uită la tine, se grăbesc cu ochii-n pământ. Şi mai poţi şi să te dai pe zăpadă!”
„Nu trebuie să fii Rahan sau Tarzan ca să faci asta!”
Ajungem la maşina mea şi începem să rulăm motorizat. El stă în dreapta, cu geanta cu spray-uri lângă schimbătorul de viteze, privind după locuri bune de îninimat. „Am dat câteva sute de inimi în Bucureşti şi încă pe atâtea în ţară. Pe prima am făcut-o prin 2007. Era o perioadă în care doar veneam în vizită iarna prin Bucureşti şi foarte mulţi prieteni mi-au spus că, în drumul lor spre serviciu, prindeau un good vibe de dimineaţă generat gratuit doar de nişte inimi pe pereţi.”
Opresc maşina undeva pe lângă Patriarhie, unde e un panou imens de tablă pe care trebuia să fie o reclamă, dar e gol ca o conservă de peşte. El coboară, se caţără pe gard, sare pe marginea panoului şi desenează o inimă roşie cât el de mare. „Când eram mic, mă urcam în pomi foarte mult. Dacă eşti foarte prezent şi atent la soluţiile pe care le ai în jur, sunt diverse trepte create de natură şi natura omului. Cons¬truc¬ţii, copaci, garduri. Nu trebuie să fii Rahan sau Tarzan ca să faci asta, trebuie doar să ridici piciorul şi să fii atent acolo ce faci. Dar oamenii se super- sperie de exerciţiu, s-au îndepărtat de sport, căţărat, făcut roata…”
Poarta inimii
În parcul Sebastian desenează câte o „aripă” de inimă pe stâlpii de la intrare. Când intri în parc, trebuie să treci prin inimă.
Asta nu-i o formă obişnuită de graffiti. Grafferii îşi scriu numele peste tot, chiar şi desenele complicate sunt de multe ori iniţialele găştii din care fac parte. „Mi-a plăcut tare stilul ăsta de a expune informaţia fără sem¬nătură, fără nume, ego. Nu se referă la nimeni, se referă la toată lumea. Mi se pare important ca toţi călătorii să observe o inimă care nu are nici un Vasile + Maricica în interior şi care-l provoacă să se gândească la iubire.”
Aşa că oamenii nu fac nimic împotriva ilegalităţii care se petrece la doi paşi de ei. „E foarte la liber, e incredibil! Când te văd că desenezi în faţa lor, ziua, pe stradă o inimă cât ei de mare se blochează. Ei devin mai buni în momentul ăla. Devin toleranţi cu toată mâzgăleala pe pereţi.”
Până şi poliţia intră în hora dragostei. „Natura desenului e atât de pacifistă încât poliţiştii vin lângă tine şi spun că le place, dar lucrează la poliţie şi trebuie să aplice legea. Mi s-a întâmplat de vreo două ori. Eu aveam un sac de insigne cu inimi, le-am dat câte una, am stat cu ei la poveşti. Mi-au dat amenda de 1 milion şi au plecat fericiţi acasă. Era o noapte euforică în care dădusem peste 100 de inimi.”
Continuăm să împodobim panouri publicitare lăsate goale de criza economică şi finalul sărbătorilor de iarnă. „Omul nu mai vede o reclamă la Nivea, vede un panou gol cu ditamai inima pe el. Iarăşi îi bucură asta. Se deschide mai mult spre a vedea care-i treaba. Care-i filmul tău, tu ce zici?”
„Mâine, câteva mii de oameni vor fi fericiţi pe gratis!”
În noaptea de Dragobete desenăm vreo 20 de inimi. Printre ele facem tot felul de vizite, intrăm prin cluburi şi apartamente ale prietenilor lui, unde stăm puţin înainte să plonjăm înapoi în stradă.
Conduc prin oraş, din boxe sună Nine Inch Nails şi nu pot să-mi dau seama unde sunt şi unde merg, trebuie să-mi zică el stânga-dreapta la fiecare intersecţie. Capul îmi vâjâie de dragoste pentru tot universul.
„Putem împrăştia iubire necondiţionată tuturor, aia e schema. Mâine, câteva mii de oameni vor fi fericiţi pe gratis”, spune omul care a umplut Bucureştiul de inimi, după care trage un chiot de bucurie: „Uiaaa!”.
A doua zi, cunoscuţii care susţineau că n-au văzut nici o inimă au început să mă sune şi să-mi spună: „Văd inimi peste tot, mă urmăresc prin oraş! Am una chiar în faţa blocului!”
Poliţia nu e o mare problemă pentru grafferii din Bucureşti
Sunt puţine patrule în comparaţie cu alte capitale, poliţiştii nu sunt prea violenţi, iar amenda e mică (poţi să scapi cu 100 de lei). În timp ce e căţărat pe un panou de pe malul Dâmboviţei, o maşină de poliţie trece încet pe lângă creatorul de inimi. Nu opreşte. În alte dăţi s-a întâmplat să treacă şi trei maşini, să-l vadă, dar să-l lase-n pace cu inimile lui.
“Foarte mulţi prieteni mi-au spus că, în drumul lor spre serviciu, prindeau un good vibe de dimineaţă generat gratuit doar de nişte inimi pe pereţi.” CREATORUL DE INIMI
