Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și anunțurile, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul. De asemenea, le oferim partenerilor de rețele sociale, de publicitate și de analize informații cu privire la modul în care folosiți site-ul nostru. Aceștia le pot combina cu alte informații oferite de dvs. sau culese în urma folosirii serviciilor lor. În cazul în care alegeți să continuați să utilizați website-ul nostru, sunteți de acord cu utilizarea modulelor noastre cookie.

Cristi Iacob: "Oamenii nu mai citesc. Li se oferă părerea altora, pe care o gustă ca fiind infailibilă"

Cristi Iacob: "Oamenii nu mai citesc. Li se oferă părerea altora, pe care o gustă ca fiind infailibilă"

"Pentru că locuiesc în interiorul unui bărbat de 50 de ani, mă încearcă, de o vreme, o formă de misandrinie…", râde actorul Cristi Iacob, glisând pe teme feministe la finalul unei stagiuni în care a primit laudele criticii pentru câteva spectacole remarcabile.

Eva Tipaldos 0 comentarii

"Pentru că locuiesc în interiorul unui bărbat de 50 de ani, mă încearcă, de o vreme, o formă de misandrinie…", râde actorul Cristi Iacob, glisând pe teme feministe la finalul unei stagiuni în care a primit laudele criticii pentru câteva spectacole remarcabile, începând cu “Karamazovii” sau “Viața și moartea lui Richard al II-lea”, montări îndrăznețe ale Teatrului Mic din București. Un text bun își va găsi întotdeauna locul în teatru, în ciuda apetenței pentru facil pe care par să o aducă, uneori, vremurile. O spune un actor care a jucat în zeci de roluri de toate tipurile, de la Manolică, pictorul din „Migrena“ - un text de Hanibal Stănciulescu în regia Radu Băieşu, până la la Konstantin Gavrilovici Treplev din „Pescăruşul“ lui Cehov. De la Peer Gynt tânăr, Topitorul de nasturi, în „Peer Gynt“ de Henrik Ibsen, la Sancho Panza în „Don Quijote“ de Mihail Bulgakov. De la William Shakespeare la August Strindberg. A jucat inclusiv o ciupercă, într-un blockbuster american – întâmplare pe care o poate trece lesne cu vederea, sau o cutiuță, într-un spectacol de teatru radiofonic, gen pe care îl iubește în mod particular. „Mă bucură că pregătim un nou serial la Radio România Cultural, dedicat Centenarului, în regia Ilincăi Stihi.“ 


RL:  Ați prezentat spectacolul „Karamazovii“ la Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu, prilej să ne amintim că este, așa cum remarca un critic, un curaj să pui în scenă azi o adaptare după „Frații Karamazov”, în primul rând pentru că discuțiile despre Dumnezeu nu sunt subiectul favorit în rândul intelectualilor de nouă generație. Cum se potrivește un discurs pe această temă într-un decor de oțel, beton și sticlă, așa cum se întâmplă, dincolo de realitate, în montarea de la Teatrul Mic?

Cristi Iacob: Probabil că este o vreme în care oamenii caută mai degrabă tableta, dar nici de pe ea nu mai citesc. Li se oferă preponderent părerea altora, pe care o gustă ca fiind infailibilă. În cursul aventurii consumeriste am dorit să uităm, probabil, că suntem, de fapt, muritori și că ne raportăm la un plus și la un minus, adică față de Dumnezeu și de Diavol. Așa cum rezultă, printre altele, din textul lui Dostoievski. Probabil că tentația să ne raportăm doar la cei 70 de ani pe care îi avem de trăit este mare. Iar în acest caz, să faci mișto de popi devine o bagatelă, o poate face oricine și o poate face cu o atât mai mare ușurință cu cât înțelege mai puține.

De ceva ani sunt foarte populare religiile tibetane, așa că mulți au fost și cei care au încercat o a doua cale de scăpare, anume să devină adepți ai unor culte exotice. Pur și simplu din ignoranță. Căile ortodoxiei sunt delicate și foarte fin complicate și iată că ignoranți suntem cu toții, nici eu nu scap de asta, mai ales că tocmai vorbesc despre păcatele altora, ceea ce înseamnă că ele sunt, de fapt, ale mele. O sugerează și psihologia. O asemenea temă, veșnicia, nu încape într-o cutie de Coca-Cola. Și chiar dacă ai încerca să o înghesui acolo, pe Dumnezeu oricum nu-l păcălești, pentru că este curat și simplu. Și tocmai de aceea devine înfricoșător. Ar fi o frază esențială pentru acest roman, care, din păcate, a fost uitată: „Voi, Karamazovii, sunteți o lumânare care arde la ambele capete“. Din perspectiva lui Dostoievski, cam așa poate fi descris, în general, sufletul omului. Nu-l poți pune jos, nici dintr-o parte, nici din alta. Îți arde în mână. Despre asta vorbește Dostoievski, care găsește, pentru fiecare dintre personajele lui, o cale de scăpare, o formă de mântuire. Lui Ivan, de pildă, îi dă nebunia.

El se bate cu Antihristul și nu înțelege, săracul, așa că trebuie să vină Satan personal ca să-i ia mințile. Alioșa este și el un Karamazov, la fel de arzător precum ceilalți, dar el vine din biserică, iar acolo este bătălia cea mai mare. Dimitri se mântuiește pentru că își asumă o vină pe care nu o are. Până la urmă, puterea unui om este martiriul, nu? Iar săracul Smerdyakov, fiul nelegitim, se sinucide. El nu mai are nicio șansă. Precum vezi, Dostoievski prezintă o paletă umană splendidă. În confuzia asta, în care fiecare caută facilul și calea ușoară, spune Dostoievski că intervin boala, spaima… Acestea oricum vin. Era vorba aia, „curaj, găină, că te tai“. Corect ar fi: „Curaj, găină, că oricum te tai“. Probabil știi că psihanaliza reia destul de mult textele lui Dostoievski. În „Idiotul“, de pildă, descrierea unei crize de epilepsie se face cu un asemenea lux de amănunte că doar un medic le-ar fi putut scrie.

Și, într-adevăr, autorul era epileptic. Trebuie să ne amintim de biografia acestui scriitor, condamnat cândva la moarte, pedeapsă care i s-a comutat în patru ani de muncă silnică în Siberia. Pe acest fond i s-a declanșat epilepsia și, mai important, în aceste circumstanțe a redescoperit ortodoxia. Scrie fantastic. În “Amintiri din casa morților”, care este, de fapt, preferata mea, descrie cu o asemenea poftă viața unui pușcăriaș încât pur și simplu îți vine să intri în închisoare, ca să vezi cum este. Nu știu cum de a fost posibil să scrie asemenea texte, e RMN, nici tomografia nu-ți arată așa de clar. Poate că sunt revelate. Or, de asta fuge omul acum, de lucruri complicate. Pentru că îi este frică bietului om. Și, sigur, pretinde că ar fi relaxat. Dar tocmai relaxat nu este. 


De vreme ce facilul pare a fi un gen mai rentabil din varii motive, de la fuga de analiză până la supralicitarea culturii relaxării, care credeți că va fi evoluția textelor clasice, grele? Am văzut în ultima vreme o mulțime de adaptări contemporane după astfel de texte, iar în teatrul independent pare aproape exclus să le găsim. 

Un text bun își va găsi întotdeauna loc în teatru. Sigur că o cafenea teatrală le va ocoli, pentru că acolo se consumă un anumit tip de produs cultural, nu neapărat o comedie ieftină, dar… măcar un impro. Doar n-o să stai cu o bere în față să te uiți la „Frații Karamazov“! Oricum e o abundență de genuri și oferte. Admit că mi se pare că deceniul ăsta a adus un fel de inflație de teatru, că se face teatru peste tot, ceea ce inițial părea o idee generoasă, dar pe parcurs eu, de pildă, am început să simt nevoia de o oarecare triere. Nu poți băga doi litri de apă într-o sticlă de un litru. Pur și simplu nu încap. Dai pe tine, faci deranj în jur, iar litrul ăla tot unul rămâne. Nu vreau să par sever, dar cred că trebuie să existe, totuși, o formă de selecție ceva mai riguroasă. Probabil că ar trebui, de asemenea, o analiză mai atentă, mai coerentă, a posibilităților pieței de a absorbi acești absolvenți. Nu evoc deloc sisteme depășite, pentru că nu ne putem întoarce în Evul Mediu.

Sigur, eu am intrat la Teatru în ‘86, când era un loc. Unul singur. Desigur, după modelul de atunci, am făcut întâi armata și apoi am început școala, în ‘88. Fără să implice exagerări de tipul ăsta, rușii sau englezii au școli splendide de actorie, iar ei fac o selecție atentă. E frumos să considerăm că orice activitate umană este un act creativ, dar, la un moment dat, probabil că trebuie să-i lași să spună pe cei care chiar au ceva de spus. Poate că ar trebui ca cineva să facă și o analiză mai responsabilă și asupra sistemului educațional, care pare să se joace cu niște destine umane. Or, în domeniul acesta se adună niște personalități sensibile, uneori labile, nu te poți juca. Deși și aici ar fi o poveste, pentru că un teoretician ca Thomas Bernhard, un mare dramaturg austriac (gurile-rele spun că singurul!), spunea că teatrul nu este o instituție de întrajutorare pentru bolnavi mintal.

Actoria este o chestie cât se poate de serioasă, de antrenament la sânge, minte și corp, nu funcționează deloc formula că tragi o iarbă și devii vesel. Este muncă multă. Este ca la suta de metri. Sportivii se antrenează ani de zile pentru cele zece secunde de sprint în competiție. De asemenea, nu e nici o profesie unde să ai nevoie de tupeu, așa cum cred mulți. Politica este cea care te ridică dacă ai tupeu. În actorie ești hiper-emotiv, lucrezi cu sufletul, le spui povești unor oameni și trebuie să-i convingi. Dacă un singur spectator pleacă păstrând în minte ceva din ceea ce ai spus pe scenă, dacă în unul singur sădești ceva, atunci ți-ai făcut datoria. 


Discuția despre textele complicate în viziuni contemporane nu se poate încheia fără „Richard al II-lea“, un spectacol montat de Radu Iacoban la Teatrul Mic. „Pentru cei deranjați de videoproiecții, de adidașii purtați de Richard al II-lea sau de telefoanele din decor, propun o vizionare confortabilă de teatru TV pe BBC, unde toate montările pieselor lui Shakespeare sunt în stil clasic“, spunea Radu Iacoban…

Colaborarea cu Radu Iacoban, un tip ultra-inteligent și citit, a fost minunată. Iar actorii tineri pe care i-a adus domnul Colceag sunt o mare bucurie. Știi, uneori, când avansezi în vârstă și începi să le știi pe toate, chiar la granița de a deveni propria-ți statuie, e bine să te mai întorci puțin și să înveți încă o dată. Tinerii vin cu o prospețime, se aruncă, se aruncă așa cum fac soldații. Or, nu prea există soldați de 70 de ani. Atunci mori la 20 de ani. Atunci te duci până la capăt. „Viața și moartea lui Richard al II-lea“ este un spectacol foarte îndrăzneț, dărâmă puțin ideea că Richard al II-lea ar fi fost un fel de Iisus Hristos. Să fim serioși, la vremea aceea tronurile se luau prin sperjur, prin omor, prin tot felul de activități nu tocmai pioase. Media de vârstă era cam de 30 de ani. Părea evlavios? Dar toți părem. Doamne, ce cruci mai facem!

Spectacolul prezintă o lume care se murdărește permanent. Personajele mele sunt toți bătrâni, ce să-i faci. Joc tatăl, care își trage un glonț în cap pentru că fiu’su nici măcar să-l omoare, după regulă, nu e în stare. E nevoit să se omoare singur. Joc York, ultimul dintre copiii lui Eduard, care sunt toți asasinați. El e și mai incapabil, vrea să-și apere țara, dar se dă cu ceilalți, am zice că e trădător, dar nici asta nu-i iese, pentru că este prea prost. York este pur și simplu un perdant. Cel de-al treilea este un fanatic religios, episcopul de Carlisle, și ajunge să fie înscăunat. E un spectacol de văzut. Sigur, ar trebui să fie montate, ca un fel de școală, și spectacole clasice, din alea cu ușă în dreapta, ușă în stânga și o crinolină. Pentru că oamenii nu mai știu de la ce s-a pornit. Și trebuie să continue să fie montate spectacole în blugi, pentru că ele sunt demonstrații foarte clare că vorbim despre aceleași pulsiuni umane, care rămân valabile chiar dacă sunt prezentate în contexte diferite. Nu-ți mai trimit scrisoare prin poștă, ci îți dau un SMS. Dar mesajul este același. 


Se spune că un actor trăiește într-o piesă cât alții în zece. De asemenea, se spune că un rol te poate bântui, din câte înțeleg. Chiar foarte mult, până la o depresie…

Se numește stare absolută. Mi s-a întâmplat și mie cândva. Starea absolută este când treci dincolo, când ești în altă parte. Este fascinant și ciudat totodată. Te uiți la celălalt și este altcineva. Înțelegi că granița este foarte fină între nebunia pe bune și nebunia controlată. 


Aveți mulți ani de carieră…

Trebuie să recunosc că am cam fost mai mereu la locul potrivit. Nu știu dacă omul potrivit am fost, dar la locul potrivit m-am nimerit mereu. Dumnezeu a fost tare bun cu mine. Am cam făcut lucruri, exact când a trebuit, începând cu „Romeo și Julieta“. Cu „Pescărușul“. A fost vorba și de șansă, cred, pentru că eu, ca actor de probe, sunt mizerabil. Mă bâlbâi, nu-mi iese. Există însă regizori și regizori, iar unul bun cam știe ce caută și pe cine are în fața lui. Regizorul care bâjbâie cheamă sute de oameni la casting, oameni care au doza lor de speranță și nopțile lor nedormite. Vorbim de niște oameni, asta nu trebuie să uite nimeni, iar bunul simț te-ar putea încuraja să te duci tu să-i vezi. În cazul lui Coppola, de pildă, care arată el ca Moș Crăciun, dar reprezintă un sfert din istoria cinematografiei, am vorbit în cursul probelor despre pescuitul la crap. Nimic despre text. Dar el, pe de altă parte, știa cum se numesc copiii menajerei, inclusiv faptul că unul era răcit. Mi-a spus că fiecare rotiță dintr-un întreg, și cea mai mică dintre ele, trebuie să funcționeze perfect, deoarece altminteri antrenează întregul. Dacă șurubelul ăla mic nu prinde bine, s-a dus.

Nu merge nimic. „Train Station“, mă întrebi? Am făcut o mulțime de filme, inclusiv producții de categorie îndoielnică, pe care oricum nici nu le mai știu. În „Ghost Rider“, hai să fim serioși, este vorba de un schelet care împușca alte schelete. Eram unul dintre împușcații lui Cage. Ce să zic, m-au tot împușcat diverși de-a lungul vremii. Am jucat și în nu-știu-ce „Subspecii“, am jucat o ciupercă. Dar astfel de întâmplări fac parte din sarea și piperul vieții. Adică, nu pot să spun că am dat totul în ciuperca aia (râde). Dar trebuia să-mi plătesc chiria. Am jucat și în telenovele. Au fost tot felul de comentarii cu privire la aceste producții, dar să știi că este aceeași meserie. Nimeni nu te obligă să joci prost. De asemenea, am preluat, pentru vreo șase luni, și rolul de director interimar al teatrului într-o perioadă de incertitudine. O experiență care acum este deja anecdotică, dar care atunci când se derula a fost cam tensionată. Nu o să mai fac asta. Pentru asta e nevoie de un alt talent.   

Admit că mi se pare că deceniul ăsta a adus un fel de inflație de teatru, că se face teatru peste tot, ceea ce inițial părea o idee generoasă, dar pe parcurs eu, de pildă, am început să simt nevoia de o oarecare triere. Nu poți băga doi litri de apă într-o sticlă de un litru. Pur și simplu nu încap.“

Nu știu dacă omul potrivit am fost, dar la locul potrivit m-am nimerit mereu. Dumnezeu a fost tare bun cu mine.“

O asemenea temă, veșnicia, nu încape într-o cutie de Coca-Cola. Și chiar dacă ai încerca să o înghesui acolo, pe Dumnezeu oricum nu-l păcălești, pentru că este curat și simplu. Și tocmai de aceea devine înfricoșător.“

De ceva ani sunt foarte populare religiile tibetane, așa că mulți au fost și cei care au încercat o a doua cale de scăpare, anume să devină adepți ai unor culte exotice. Pur și simplu din ignoranță.“

Comentarii

loading...