Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și anunțurile, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul. De asemenea, le oferim partenerilor de rețele sociale, de publicitate și de analize informații cu privire la modul în care folosiți site-ul nostru. Aceștia le pot combina cu alte informații oferite de dvs. sau culese în urma folosirii serviciilor lor. În cazul în care alegeți să continuați să utilizați website-ul nostru, sunteți de acord cu utilizarea modulelor noastre cookie.

Pe urmele lui Alphonse Daudet

Pe urmele lui Alphonse Daudet

Criticul și istoricul de bandă desenată Dodo Niță revizitează pentru copiii de azi poveștile și personajele care au fascinat generații întregi.

Dodo Niță 0 comentarii

Un itinerariu literar în Provenţa pe urmele lui Alphonse Daudet (1840-1897) – autorul celebrelor „Scrisori din moara mea“ şi „tăticul“ lui Tartarin – obligatoriu trebuie să înceapă la Nîmes, acolo unde s-a născut scriitorul provensal.

Pe bulevardul Gambetta, la numărul 20 se găseşte casa sa natală, un imobil impozant, cu trei etaje. Din păcate, din pricina afacerilor falimentare ale tatălui, familia Daudet a trebuit să se mute atât din casa natală, cât şi din oraş, aşa încât Alphonse, care nu avea decât 5 ani la vremea mutării, nu a păstrat niciun fel de amintire. De altfel, deşi este un poet al Provenţei, despre Nîmes nu avea să pomenească în operele sale. Cu toate acestea, localnicii nu i-au purtat ranchiună, ba chiar oraşul se mândreşte cu titlul de urbe natală a marelui scriitor, aşa încât, la nici 3 luni de la moartea sa, municipalitatea Nîmes a botezat cu numele său un bulevard central.

În 1900, în scuarul Coroanei a fost plasată o statuie în mărime naturală a lui Alphonse Daudet, aşezat gânditor pe un fotoliu de piatră.
În 1934, Primăria Nîmes a lansat o subscripţie publică pentru restaurarea celebrei mori de la Fontvieille şi transformarea sa într-un muzeu, iar 30 de ani mai târziu, cel mai important liceu al oraşului Nîmes a primit numele faimosului scriitor.

După ce ai fotografiat placa memorială de la intrarea în casa natală din Nîmes şi te-ai imortalizat alături de statuia lui Alphonse Daudet, următoarea etapă a vizitei este Fontvieille cu a sa moară de vânt.

Moara bicentenară, bătută de vânturi şi de vremuri, este cocoţată pe vârful unui deal, oferind o frumoasă perspectivă a împrejurimilor: dealuri cu vii, măslini, pini parasol şi stejari antici, dar şi alte vestigii de mori de vânt. O uriaşă roată din piatră stă rezemată de un perete, în timp ce paletele de lemn ale morii nu s-au mai învârtit de multă vreme.

În interiorul morii urci pe o scară îngustă, în spirală, şi ajungi în încăperea care ar fi putut servi drept loc de reverie şi birou de lucru lui Alphonse Daudet. În realitate, aşa cum îţi comunică custodele, scriitorul nu a locuit niciodată şi nu a scris niciun rând acolo.

Câteva zeci de metri mai jos, într-un fel de grotă, a fost amenajat un mini-muzeu, în care predomină zeci de ediţii în diverse limbi ale volumului „Lettres de mon moulin“. Inima ta de român va tresări de bucurie când vei vedea, într-un colţ, şi o ediţie în limba română.

La o azvârlitură de băţ depărtare se poate vizita Castelul Montauban, acolo unde – confirmat istoric – a locuit Daudet de mai multe ori în a doua parte a vieţii sale. Castelul a reprezentat cu adevărat o oază de linişte şi creaţie departe de turbulentul Paris, iar Alphonse Daudet a descoperit moara în drumeţiile sale printre dealurile cu vii din jurul castelului.

De la Nîmes poţi ține drumul aproape drept şi ajungi la Tarascon, probabil cel mai celebru oraş din literatura franceză, după Paris, graţie condeiului fecund al lui Alphonse Daudet.

Trecând podul peste Ron, dinspre Beaucaire către Tarascon, îţi iese în cale silueta impozantă a castelului fortificat al bunului rege René, care, cocoţat pe un pinten de stâncă ce pare că ţâşneşte din apele învolburate ale Ronului, veghează la siguranţa şi bunăstarea tarasconezilor.

Cum ai coborât de pe pod, virezi la stânga şi ajungi într-o piaţă largă, unde poţi să parchezi maşina. La oficiul turistic de peste drum îţi procuri eventual un plan al oraşului şi apoi începi vizita. Cu castelul, bineînţeles, monument istoric de care tarasconezii sunt mult mai mândri chiar şi decât Tartarin.

Piatra de temelie a castelului a fost pusă la 1400, pe amplasamentul unei cetăţi mai vechi, ea însăşi construită pe ruinele unui castru roman. Construcţia a durat vreo 50 de ani şi a fost inaugurată de bunul rege René, iar astăzi este cel mai bine conservat castel feudal din Franţa. Impresionează atât prin sistemul său de fortificaţii, construite după modelul arhitectural al Bastiliei, cât şi prin imensele săli ale reşedinţei princiare.

Ca să ajungi la ultimele niveluri ale castelului urci la scări de ţi se taie răsuflarea, dar efortul este răsplătit cu o magnifică privelişte a oraşului medieval şi a Ronului.

Uriaşele săli sunt bine conservate, dar lipsite aproape în întregime de mobilier, dacă nu socotim nişte uriaşe tapiserii sau diverse panouri cu desene de epocă. M-a impresionat foarte mult sistemul modern de… toalete, atât sala regelui, cât şi cea a reginei fiind prevăzute, în nişte intrânduri, cu… „tronuri“ sculptate în piatră, cu evacuare expresă… direct în capul duşmanilor. De asemenea, unele săli erau prevăzute cu nişte şeminee uriaşe, de puteai pune la proţap sub ele câte un taur întreg. Trebuie neapărat remarcate plafoanele din lemn, pictate cu diverse motive, vegetale, animale şi umane, din epocă.

În fine, subteranele, care serviseră drept închisori pentru prizonieri, inclusiv de alte naţionalităţi, au pereţii scrijeliţi cu graffiti, majoritatea cu specific maritim. Într-una dintre celulele cele mai mici şi mai întunecate de aici a fost închis şi Tartarin, în aşteptarea procesului intentat ca urmare a afacerii Port-Tarascon.

Vizita castelului se încheie în grădinile acestuia, deosebit de frumos amenajate, cu bazine cu apă şi o vegetaţie abundentă. Vechile legende spun că în catacombele vechii fortăreţe şi-ar fi avut bârlogul Tarasca, un monstru sub formă de dragon, cu şase labe, acoperit cu o carapace de ţestoasă, care îi teroriza pe locuitorii Tarasconului (etimologia numelui oraşului provenind chiar de la numele monstrului – La Tarasque).

Sfânta Marta ar fi reuşit – prin credinţa sa în Dumnezeu – să îmblânzească fiara. Drept mulţumire, încă de pe vremea bunului rege René, tarasconezii organizează o procesiune anuală, de ziua Sfintei Marta, devenită patroana binefăcătoare a oraşului, în care plimbă prin oraş o efigie mare, lungă de 6 metri, a monstrului, pentru a exorciza spiritele rele.

Astăzi, Tarasca a devenit o prezenţă permanentă în piaţa de lângă castel, vizitatorii putându-se fotografia alături de ea, fiind vorba de o sculptură în piatră, de mari dimensiuni, realizată în 2005.

S Dodo Niţă

Comentarii

loading...