Una dintre ele, “Un Hohenzollern în România: Carol I”, cuprinde un capitol intitulat “Oamenii de lângă mine”, ce ne-a fost pus la dispoziție spre publicare de către autor acum, în an centenar.
P.P. Carp: „Niciodată cu Rusia“
„Niciodată cu Rusia“ era convingerea de-o viaţă a marelui om politic. Un talent oratoric puţin obişnuit, care vorbea totdeauna inteligent, concis şi lapidar. Şi astăzi discursurile lui stârnesc un viu interes, demonstrează o reală şi sigură competenţă, vădesc un om politic de mare cultură. P.P. Carp s-a născut pe 28 iunie 1837 la Iaşi (m. 19 iunie 1919, Ţibăneşti). A fost trimis de mic la Berlin, în 1850, unde a învăţat la Gimnaziul francez (aici îşi va lua şi bacalaureatul). Tot la Berlin a urmat cursurile Facultăţii de Drept, apoi a studiat Ştiinţe politice la Universitatea din Bonn. Revenit la Iaşi în 1862, a intrat în politică.
A fost, alături de Titu Maiorescu, liderul Junimiştilor şi din 1907 preşedinte al Partidului Conservator. A fost de nenumărate ori ministru şi prim-ministru (1900-1901; 1910-1912). A fost un adevărat aristocrat al politicii, așa cum aristocratică este şi credinţa lui P.P. Carp în capacitatea elitei de a făuri ceva durabil. Aristocratică este însă şi neîncrederea lui în puterea formelor.
Ca şi lordul Salisbury, P.P. Carp nu s-a considerat responsabil faţă de oameni, ci responsabil pentru ei. După el, omul de stat trebuia să se conducă după un principiu de autoritate, adică să nu se lase purtat de instinctele mulţimii, ci să le impună el legea raţiunii sale. “Eu admit instinctul la o naţiune – spunea P.P. Carp -, admit ca ea să simtă că există un rău precum fiecare om când e bolnav simte că-l doare, dar eu nu admit ca bolnavul să zică: «Iată doctoria ce trebuie să mi-o dea doctorul…» Noi, însă, în loc de a lumina poporul, când venim să primim inspiraţii de la dânsul, nu facem decât a prostitua inteligenţa pe care Dumnezeu a binevoit să ne-o dea. Şi cei care cred că au primit o cultură, aceia au datoria sacră de a veni când poporul a rătăcit să-i zică: «Nu merg după tine! Tu simţi răul, leacul ţi-l dau eu».”
Discuţiile regelui Carol cu P.P. Carp pe o astfel de temă erau o mare satisfacţie intelectuală pentru amândoi. Aveau concepţii asemănătoare, numai că regele punea totdeauna mai multă căldură sufletească în convingerile sale. Altfel, relaţia lui cu regele rămâne una dificilă, pentru că aristocratul Carp se purta cu suveranul fără „suficient respect”. Spunea totdeauna ce gândea, fără ocolişuri sau gesturi de curtoazie. Cum o făcea, de pildă, şi cu regina Elisabeta, căreia nu se sfia să-i spună că rostul unei regine era să facă copii, şi nu poezii.
Un slab dialog cu alegătorii, în spiritul vremii
Credinţa lui Carp în capacitatea elitei de a făuri ceva durabil este de sorginte aristocrată. Elita secolului al XIX- lea are însă un slab dialog cu alegătorii, redus la oraşe, în colegiile restrânse. Uneori e chiar nepăsare împinsă până la cruzime. I.Al. Brătescu ni-l prezintă pe P.P. Carp într-o vizită la Piteşti, în mai 1895 (Carp era ministrul Lucrărilor Publice în Guvernul Lascăr Catargiu). O vizită în timpul căreia nu îşi scoate pălăria, nu salută pe nimeni, nu dă mâna cu nimeni, nu vorbeşte cu nimeni. Nici liderul liberal I.I.C. Brătianu nu era departe de un astfel de comportament excesiv. El nu se preocupa deloc de alegători, de masa mare a acestora, lăsând întreţinerea acestor legături pe seama lui M. Pherekyde, a lui I.G. Duca sau Alex. Constantinescu.
Nu s-a numărat printre învingătorii de moment
P.P. Carp nu a făcut niciodată caz de patriotism. În anii ‘90 ai veacului al XIX-lea, la un bal la Curtea regală, Hitrovo, ministrul Rusiei la Bucureşti, îl acuză pe Carp, atunci ministru de Externe, de lipsă de interes pentru cauza românilor din Transilvania. P.P. Carp, punându-şi monoclul, i-a răspuns: „Domnule ministru, să facem, aici, la bal, abstracţie de calitatea noastră oficială. Suntem aici Hitrovo şi Carp. Şi, fiindcă sunt acum doar Carp, află, domnule Hitrovo, că eu sunt ca plugarul cuminte care se uită la răsărit. Şi fiindcă mă uit la răsărit, văd întâi Basarabia”.
Mai târziu, în august 1916, el avea să fie împotriva curentului general care voia intrarea în război alături de Rusia. În fapt, în toată activitatea lui politică a avut o convingere fermă: ”Niciodată cu Rusia”. Neputându-şi jertfi convingerile, şi-a jertfit un fiu trimiţându-l pe front, unde a şi murit. Talent, cultură, fermitate de caracter şi adâncime de gândire. Toate adunate într-un singur om: P.P. Carp. Fără bust într-un Parlament pe care l-a ilustrat cu strălucire, fără statuie, nici măcar la Ţibăneşti, la moşia lui de lângă Vaslui! Şi chiar fără străzi care să-i poarte numele, Carp nu s-a numărat printre învingătorii de moment. Şi aducerea aminte este totdeauna pentru învingători. Numai că fără ”învinşi” nu există învingători. Şi, cu scurgerea vremii, care sunt oare învinşii şi care învingătorii?
Mușcător și logic
La tribună, P.P. Carp era de fiecare dată muşcător, incisiv, ironic, dur şi… totdeauna, foarte logic. Cu logica sa, pune problema ţelului pe care diversele puteri îl au în vedere în război, căci „trebuie să curăţim terenul investigaţiunilor noastre de o serie de legende şi de pretinse idealuri”. Şi, procedând astfel, constată că Anglia nu a intrat în război, cum declară, ca să apere statele mici, ci ca să se servească de ele în intenţia sa de a zdrobi militarismul german şi a-şi menţine dominaţia asupra mărilor, ameninţată de germani. Franţa nu se luptă numai pentru a apăra civilizaţia contra barbariei germane.
„Nu cunosc, domnule preşedinte – declară el -, o civilizaţie specific franţuzească, cunosc o civilizaţie europeană, la care au conlucrat, cu egală măiestrie, şi englezii, şi francezii, şi germanii, şi italienii, şi când aceste popoare se luptă între ele, ele lovesc deopotrivă într-o civilizaţie care le este comună”. Franţa se bate, consideră el, pentru a relua provinciile pierdute şi a-şi redobândi în Europa poziţia preponderentă pe care o avea înainte de 1870. Rusia nu luptă pentru panslavism şi ortodoxie. „Adevărata cauză e că ea se servă de aceste pretinse idealuri ca să menţină şi să întărească autocraţia…” Germania vrea să fie mare, vrea să se extindă şi n-o poate face decât pe mări, unde se izbeşte însă de Anglia şi Franţa. Austria vrea preponderenţă asupra slavilor apuseni şi să-i reprezinte nu numai în teorie, dar şi în fapt. Şi, fatal, se întâlneşte cu Rusia, spune el mai departe. „Dacă vorbiţi de idealuri – spune Carp –, nu uitaţi, în afară de idealul românesc mai există şi alte idealuri, idealul românesc există numai pentru noi, pentru ruşi (de pildă) nu există decât ideal rusesc.”
„Cine se lasă să fie purtat de soartă e condus de dânsa”
El ştie că orice stat are două probleme esenţiale de rezolvat: existenţa şi extinderea sa. Cea de-a doua nu-i posibilă decât cu prima. „Şi când dumnea-
voastră veţi fi sacrificat posibilitatea existenţei statului nostru, atunci, în loc să fi venit în ajutorul fraţilor noştri de dincolo, ale căror suferinţe le descrieţi aici, veţi fi adăogit la suferinţele lor şi suferinţele noastre şi în loc să fim egali cu dânşii în fericire, vom fi egali cu dânşii în nenorocire.” Şi atunci, care era, după el, soluţia? Neutralitatea? Nu. Urmarea ei ar fi fost „o ţară dezamăgită şi slăbită”.
Alăturarea de Puterile Centrale? N-o afirmă direct, dar această cale o lăsa să se înţeleagă. Dar voia poporul român un război alături de Austro-Ungaria? El ştie că nu. Dar „opinia publică are nevoie şi de rezistenţă atunci când ea vrea să ne conducă pe căi rătăcite şi astăzi aceste rezistenţe se impun”. El nu vrea ca România să aibă soarta Poloniei. În încheiere i se adresează lui I.I.C. Brătianu, care vorbise la Senat de suferinţele sale ca şef al guvernului în acele împrejurări.
„Suferinţele dumitale sunt suferinţele unui om nehotărât, care este obligat să ia o hotărâre. Încercaţi, domnule ministru, şi luaţi odată o hotărâre şi veţi vedea că toate suferinţele dumitale au să dispară; şi nu uitaţi preceptul lui Horaţiu: cine nu ştie să se opună clamărilor unei mulţimi rătăcite acela nu este un om întreg. Să nu mai uitaţi încă şi un alt adagiu latin: cine se lasă să fie purtat de soartă e condus de dânsa; cine rezistă e târât. Doresc din tot sufletul meu, domnule Brătianu, ca evenimentele să te poarte, iar nu să te târască.” Discursul lui Carp nu e aplaudat de nimeni, nu pentru că n-ar fi fost remarcabil, ci pentru că era, în acele momente, cu totul contra curentului. La Bucureşti apărea o broşură a lui Corneliu G. Antonescu: “Interesele noastre economice în Orient”, sprijinind partea economică a ideilor lui Carp.
„Comerţul nostru exterior are un vădit caracter maritim” – scria el. Astfel că „dacă în ceea ce priveşte unitatea naţională suntem aţintiţi cu privirile peste Carpaţi, în ceea ce priveşte dobândirea unei desăvârşite libertăţi de expansiune economică trebuie să ne îndreptăm toate gândurile spre mare. La Cornul de Aur… se va hotărî viitorul libertăţii noastre economice. Până când Strâmtorile Bosforului şi Dardanelelor nu vor căpăta un regim internaţional, prin care să se recunoască tuturor statelor interesate un regim de perfectă egalitate, nu se poate vorbi de libertate economică pentru economia noastră naţională.“
