Una dintre ele, “Un Hohenzollern în România: Carol I”, cuprinde un capitol intitulat “Oamenii de lângă mine”, ce ne-a fost pus la dispoziție spre publicare de către autor, acum, în an centenar.
Un crater pe harta Lunii, în partea invizibilă, a primit numele său
Personalitatea reformatoare cea mai importantă a epocii moderne a fost Spiru Haret. S-a născut la 15 februarie 1851, la Iaşi. Studiile şi le-a făcut la Dorohoi, Iaşi şi Bucureşti. În 1862 intră ca bursier la Liceul Sf. Sava (era un copil sărac, foarte dotat pentru studiu). Îşi ia licenţa în 1874, la 23 de ani, şi se înscrie la concursul de burse instituit de Titu Maiorescu. Reuşeşte şi pleacă pentru doi ani la Paris. În 1875 îşi ia licenţa în matematică, iar în august anul următor în fizică. Doctoratul şi-l dă cu teza Despre invariabilitatea marilor axe ale orbitelor planetare, ducând mai departe şi corectând cercetările lui Laplace, ale lui Louis Legrande şi Denis Poison. Teza lui e publicată şi e lăudată de Henri Poincaré (la 125 de ani de la naşterea lui Spiru Haret, un crater pe harta Lunii, în partea lunară invizibilă, a primit numele său). Era primul român care obţinea doctoratul în matematici şi primul care anunţa valoarea, confirmată mai târziu, a şcolii româneşti de matematică. Deși ar fi putut să rămână în Franţa ca profesor universitar, a preferat un post la Facultatea de Ştiinţe din Bucureşti. Marile realizări ale lui Haret nu sunt totuşi în domeniul ştiinţei. Tot geniul său creator se revarsă în organizarea învăţământului românesc. În 1882 este numit membru în Consiliul permanent de instrucţiune. Aici îl cunoaşte bine pe D.A. Sturdza. În 1885, D.A. Sturdza, ajuns ministru la Culte şi Instrucţiune publică, îl cheamă pe Haret ca secretar general al ministerului.
Cu Haret lângă el, Sturdza încearcă reorganizarea învăţământului, după ce, mai înainte, pe acelaşi teren eşuaseră P.P. Carp, Titu Maiorescu şi V.A. Urechia. De pe urma colaborării de acum, Sturdza va rămâne cu un mare respect pentru capacitatea lui Spiru Haret şi, ulterior, după ce ajunge lider al PNL, va păstra pentru el aceeaşi caldă preţuire. Gheorghe Adamescu îşi aducea aminte că în perioada 1901-1904, cu ocazia discutării unor sporuri bugetare propuse de Haret, Sturdza a spus: „Pentru Haretu trebuie să facem tot ce putem”. Şi a tăiat de la ministerul unde era el titular ca să îndeplinească cererea lui Haret. Cu D.A. Sturdza în fruntea guvernului, Spiru Haret va fi de trei ori ministru al Instrucţiunii publice, între 1897 și 1910, perioadă în care a reorganizat întregul învăţământ românesc.
A știut să se facă tolerat de morala epocii pentru a-și realiza obiectivele
Ministru atâta timp, Haret a avut posibilitatea pe care alţi miniştri ai Instrucţiunii nu au avut-o, aceea de a-şi pune legile în aplicare, exemplu rar în România, al unei opere de mare continuitate. El s-a devotat cu totul şcolii şi a avut marea înţelepciune de a şti să se facă tolerat de morala epocii pentru a-şi trece realizările. Era stimat şi preţuit de toţi colegii și nu refuza niciodată un serviciu.
Prin opera sa, dar şi prin felul său de a fi, Spiru Haret a creat în epocă un adevărat curent: haretismul. Esenţa lui a constat în introducerea factorului cultural şi economic în masa poporului român, adică la sate, servindu-se pentru aceasta, în primul rând, de învăţători. Metodele lui nu sunt extraordinare, sunt luate din arsenalul vremii. Dar a ştiut să le promoveze cu mare consecvenţă, dovedind înaltă cunoaştere a firii omeneşti.
Haret avea încredere în oameni şi ştia să-şi facă colaboratori
El, ca nimeni altul, „a avut ideea şi, mai mult decât atât, a avut îndemnul inimii să răspundă personal oricărui învăţător (şi nu numai învăţătorilor – n. n.) care i se adresa direct”. Şi răspundea cu „domnule învăţător” şi iscălea cu „al dumitale devotat”. E lesne de înţeles ce simţea învăţătorul căruia i se adresa astfel! Îi dădea impresia clară că e un om util societăţii. Aveau acest sentiment şi cei care nu-i scriau, dar ştiau că-i pot scrie, că e cineva în lumea înaltă de acolo de la Bucureşti care se interesează şi de ei, și de munca lor. Scrisorile lui Haret depăşeau efectul individual asupra celui căruia îi scria şi „se constituiau într-un
fenomen pentru întreaga învăţătorime şi pentru mulţi alţii, preoţi, profesori, cooperatişti”.
„După concepţiunea unora, domnilor – spunea Haret la 4 decembrie 1903 în Cameră -, ar trebui ca ministrul Instrucţiunii să fie un Dhalai Lama de care să nu se poată apropia nimeni şi nimeni dintre dascăli să nu-i poată vedea faţa. Concepţiunea mea, domnilor, e alta: eu cred că ministrul, oricare ministru, este dator să fie în cea mai deaproape atingere cu toţi cei pe care e chemat să-i administreze. Să le dea îndemnuri, să le dea sfaturi, să le dea învăţăminte, să-i certe atunci când ei greşesc. Eu aşa fac. Este o muncă foarte mare pe care mi-o dau pentru aceasta. Dar nu-mi pare rău de dânsa.”
Unii chiar au zis că această corespondenţă e cheia fenomenului Haret, a haretismului. Haret avea încredere în oameni şi ştia să-şi facă colaboratori. Spiru Haret era dintr-o bucată. Nu căuta admiraţie, ci eficienţă. Scrisorile sale sunt pline de sfaturi, de îndrumări, de răspunsuri fără ocolişuri, sunt sincere şi directe. Nu-l interesează scrisoarea ca atare, care e pentru el doar un mijloc, ci conţinutul ei, pe care nici nu s-a gândit să-l redea altfel decât simplu şi firesc. Haret nu scotea copii de pe scrisorile sale, cum se întâmpla cu Titu Maiorescu, de pildă. El nu scrie pentru posteritate, ci pentru acea clipă de viaţă pe care o trăia. Cu felul său de a fi, Spiru Haret a dat demnitatea de care avea nevoie profesia de învăţător.
Haret reorganizează tot sistemul de învăţământ, de la cel primar la cel superior. Reorganizează şcolile normale, introducând în cadrul lor lucrările practice, agricole. Pentru nevoia de informare a învăţătorilor creează Biblioteca pedagogică, în cadrul căreia se tipăreau prin Casa Şcoalelor, mai ales, traduceri din literatura pedagogică.
Examenul de capacitate este reorganizat, înlăturându-se probele pur teoretice. După terminarea studiilor, Spiru Haret a oferit învăţătorilor mijloace să-şi construiască o stare morală şi materială, prin Casa Şcoalelor, prin Casa de Credit, Economie şi Ajutor, prin subvenţii şi premii. Prestigiul învăţătorilor a sporit prin activitatea lor în cadrul Băncilor populare şi al Cooperativelor săteşti. Din 1900 ei ţin regulat congrese unde se discutau chestiuni la ordinea zilei din învăţământul primar.
La toate aceste congrese Spiru Haret era nelipsit, cu acelaşi nelipsit carnet în care îşi nota chestiunile importante. După absolvire, învăţătorii erau chemaţi la conferinţe judeţene, pe ţară, la cercuri şi congrese culturale. Haret a iniţiat călătoriile de vacanţă, pentru ca slujitorii şcolilor să-şi cunoască ţara şi să le vorbească despre ea copiilor. Pe unii dintre învăţători i-a trimis în ţările vecine sau în ţările Apusului şi mulţi dintre ei au ajuns apoi în fruntea instituţiilor economice şi culturale din ţară.
Pentru Spiru Haret menirea şcolii era să formeze buni cetăţeni
Pentru toată lumea şcoala era o necesitate, pentru Haret era viaţa însăşi. Menirea şcolii era să formeze buni cetăţeni, dar Haret a voit ca nimeni altul într-o funcţie atât de responsabilă ca a lui să formeze cetăţeni români care să-şi iubească ţara fără rezerve şi să aibă încredere în ea şi în viitorul ei. El atrage numeroşi scriitori ca „referendari” la Casa Şcoalelor sau conferenţiari la Cercurile culturale săteşti. Susţine revistele „Convorbiri didactice”, „Învăţământul primar”, „Noua revistă pedagogică”, „Şcoala română”. Este creatorul turismului şcolar, organizator al numeroaselor concursuri şcolare de pe tot întinsul ţării.
Constantin Brâncuşi, care l-a cunoscut personal pe Spiru Haret, solicitat fiind să facă o machetă pentru statuia acestuia, a prezentat o simplă fântână. Pentru el, aşa fusese Haret, un izvor de apă vie. Aşa a fost, într-adevăr, şi pentru naţia lui. La 24 ianuarie 1908, Spiru Haret declara în Parlament: „M-am silit ca din învăţători şi preoţi să creez o forţă, pe care s-o îndreptez întreagă contra stării de ignoranţă şi de decădere”. A reuşit el oare? Nicolae Iorga rezuma gândul multor români atunci când spunea la Congresul învăţătorilor din 1907: „Când vă vorbesc despre el, în semn de respect, sculaţi-vă în picioare“.
