Era în 1984, iar Sorin Leoveanu, un matematician care decide să trimită importantele sale lucrări științifice unei universități americane, se bazează pe o prietenă din facultate, Elena,care urmează să le treacă granița. Pe cei doi îi urmărește ofițerul de securitate Voican, o mașinărie de aplicat proceduri de anchetă, căreia Florin Piersic Jr. îi dă din când în când dimensiuni umane.
Elena este personajul care a marcat debutul actriței Ofelia Popii în rol principal de film. “Bijuteria teatrului românesc”, renume pe care l-a dobândit după ce a dat strălucire câtorva producții teatrale legendare, printre care și grandiosul “Faust” cu care Silviu Purcărete cucerea lumea în 2007, Ofelia Popii uimea și în film, cu firescul unui joc discret, minimalist, care avea să-i aducă un premiu Gopo. Îi uluise pe toți oricum, încă de la Faust, mai ales că doar un vizionar ar fi reușit să o vadă în rolul teribilului Mefisto.
“Arată ca o vrăbiuţă cu ochi albaştri, dar simţi că te poate înşfăca pe de-a-ntregul, ca păsările de pradă. Spune replicile de parcă le-ar înşuruba în tine, de parcă ţi-ar arde carnea şi sufletul cu fierul roşu” – spune una dintre nenumăratele cronici care o descriu cu risipă de superlative. La doi ani de la debut, urmează un alt rol principal. Nici Ioana, rolul pe care l-a preluat în “Moon Hotel Kaboul”, nu poate fi prea departe. Florin Piersic Jr. este de data aceasta un jurnalist, al cărui cinism s-a consolidat în ani de practică. Nici n-ar avea cum să reziste altfel în lumea periculoasă a celor care nu se joacă și cu care tocmai se întâlnește, urmărind un subiect controversat, într-un hotel din Kaboul. Lucrurile se tensionează și derapează, o femeie care se afla la locul nepotrivit moare, iar filmul polițist începe să fie dublat de o drama psihologică. “Viața mea în film este scurtă, sunt încă o novice în film”, spune Ofelia Popii, deși palmaresul ei în cinema a devenit, între timp, nu doar destul de bogat, dar și foarte remarcat: După succesul din „QED”, alte patru apariții, de data aceasta în roluri secundare, aveau să-i confirme harul: „Undeva la Palilula” – povestea suprarealistă a lui Silviu Purcărete, „Rocker” – un proiect experimental al Mariei Crișan, „Portrete în pădure”, semnat de Dinu Tănase, sau « Vara s-a sfârşit” – în regia lui Radu Potcoavă.
Scurt-metrajul “No Man’s Land” al lui Marius Olteanu, prezentat în premieră la cea mai recent ediție TIFF, încă are ecouri, cu povestea lui șocantă, creionată după o știre apărută în presă. O femeie își aduce din Germania tatăl bolnav de cancer și aflat în fază terminală. Tatăl moare chiar în cursul controlului vamal, însă acest lucru nu reprezintă un argument pentru autorități, care țin mașina în vamă mai bine de 15 ore.
“În mod categoric îmi plac personajele complexe, care îți dau bătaie de cap, situațiile dramatice și interesante”, spune Ofelia Popii într-un interviu acordat ziarului România Liberă.
Rep: 2018 începe de câteva povești interesante. “Moon Hotel Kaboul” ar fi una dintre ele, aflat în post-producție, un film al Ancăi Damian, care semnează, alături de Lia Bugnar, și scenariul. Și în care jucați încă o dată alături de Florin Piersic Jr. Povestea ciudată a unui jurnalist cinic, implicat într-o aventură cu o translatoare într-un hotel din Kaboul. Jucați rolul Ioanei, o femeie care se sinucide, dar care ajunge să fie mai prezentă ca orcând, pentru că ajunge să-l obsedeze pe eroul principal… care este povestea acestei producții?
Ofelia Popii: Ioana, personajul meu, e o persoană care se relevă a fi altceva decât ai impresia la început, și anume o simplă translatoare, care s-a aflat în locul nepotrivit în momentul nepotrivit. E mult, mult mai mult de atât. Și tocmai de aceea devine obsesia personajului principal, interpretat de Florin Piersic Jr. Prezența ei este atât de intensă, că aproape că aveam impresia, citind scenariul, că își cere dreptul la justiție. El, un jurnalist cu experiență, pare destul de tabăcit, știe cum merg lucrurile și jocurile, nu prea pare a fi genul de erou pozitiv. Ioana, însă, apasă butoanele conștiinței acestui ziarist, trezește în el resurse morale ce păreau adormite definitiv, care să îl determine să facă publice informații extrem de importante. Din punctul meu de vedere, filmul este și un proces de trezire al constiintei, este un scenariu minunat scris în acest sens, cu o tensiune susținută. Probabil că și în mintea cea mai puțin morală există, totuși, un grăunte de dorință de dreptate și de nevoie de a face lucrurile corect. Sau cel puțin, n-ar fi rău să fie așa. Să fie inevitabilă o trezire, fie și târzie, a conștiinței. În poveste apar multe personaje foarte interesante, textul e suculent, situatiile sunt surprinzatoare. În perioada de documentare am văzut multe filme despre viața și munca jurnaliștilor și a agenților care au descoperit și au devoalat ceea se întâmplă în spatele războielor astora care nu se mai termina, filme despre jocuri de putere, despre încrengături de intrigi, despre conflicte finantate. Scenariul, care din acest punct de vedere este unul foarte curajos, mi-a plăcut enorm, m-a ținut cu sufletul la gură și a fost primul motiv pentru care am fost extrem de încântată de propunerea Ancăi de a juca în film. Apoi, în timpul castingului și, mai târziu, în timpul repetițiilor, am descoperit în Anca un om minunat și un regizor incitant și inteligent, întâlnirile cu colegii actori, cât și cu echipa tehnică, au fost , de asemenea, plăcute și incitante artistic și uman, așa că am avut senzația unui real câștig, atât în perioada pregătitoare, cât și în cea a filmărilor. Emoțiile și teama s-au risipit ușor în timpul lucrului și discuțiilor cu Anca, iar acum aștept cu nerabdare filmul. Am mare încredere în Anca, ceva mai putină încredere în mine, dar mă bucur enorm că am luat parte la acest proiect. Am filmat în Casablanca, am fost și eu acolo cu echipa. Partea de la țară am filmat-o într-un sat aflat pe undeva între Brașov și Făgăraș.
Rep: A fost remarcată și performanța dvs în scurtmetrajul alb-negru al lui Marius Olteanu, “No Man’s Land”, pornit de la o poveste reală a unei familii care a fost ținută cu o persoană decedată vreme de 14 ore în Vama Nădlac. O tragedie. Filmul s-a bazat pe o documentare serioasă și, spunea regizorul, mizează în totalitate pe empatie. Dacă ar fi să povesți trăirile personajului pe care-l intrepretați așa cum le-ați înțeles la pregătirea rolului, care au fost acestea?
Ofelia Popii: Povestea este copleșitoare, într-adevăr: personajul meu se întoarce într-o mașină din Germania cu tatăl bolnav de cancer, aflat într-o stare critică. Îl aduceau să moară acasă. În Vama la Nadlac, femeia asta este reținută de autorități, în mod inuman, este ținută acolo vreme de mai bine de 15 ore, timp în care tatăl moare. Documentarul urmărește coșmarul aceastei femei, epuizată și cu un grad maxim de suferință sufletească, încercând să facă față situatiei absurde în care s-a trezit. Și da, a fost un caz real, în mare parte totul s-a întâmplat chiar așa cum este prezentat în film. În realitate lucrurile au fost poate chiar mai grave, pentru că fiica era și însărcinată, însă Marius Olteanu a renunțat la acest aspect, considerând că ar fi, poate, prea mult. De asemenea, filmul prezintă doar coșmarul acestei femei deși, în realitate, ea fusese însoțită în mașină de o rudă, de un unchi. Regizorul, însă, a dorit să se concentreze doar pe povestea ei. O urmărim, deci, într-o fază de șoc, într-un proces ciudat care durează multe ore și care devine pentru această femeie un prilej să-și ia rămas bun de la tatăl ei în mai multe etape. Vorbește din când în când prin telefon cu cei de acasă, dar nu are curajul să le spună ce s-a întâmplat. Îi liniștește, spunându-le că totul este bine. Are diverse momente de remușcare, printre care și unul în care realizează, brusc, că nu a făcut ceva creștinesc la moartea omului, că nici măcar nu i-a adus o lumânare. E părăsită de lume, izolată de lume de o incredibilă birocrație, de lipsa de umanitate a oamenilor din jurul ei. Nimeni nu empatizează deloc, fiecare este foarte preocupat să-și salveze propria piele. Pe câtă empatie ne-a trebuit nouă să înțelegem acest personaj, pe atâta de multă lipsă de empatie a a avut ea de înfruntat. Înnebunită, a încercat să grăbească puțin lucrurile anunțând televiziunea. De altfel, așa s-a și aflat despre acest caz, pentru că ea a sunat televiziunea. Un gest disperat care avea să facă orgoliul autorităților încă și mai mare, au fost și mai hotărâți în ideea de a o reține. Finalul, în care apare un tată oarecare cu o fetiță mică, este un prilej de iluzorie descărcare, nu neapărat o împăcare. Situatia îmi era foarte limpede, Marius Olteanu a scris un scenariu superb și clar, curat, felul în care au decurs repetițiile și filmările mă fac să am mare încredere în el. Sunt foarte bucuroasă că am lucrat cu el, sunt sigură că va avea o carieră minunată în film. Are o sensibilitate , un umor dar și o inteligență care pe mine m-au cucerit. Un film foarte sensibil, cu multe detalii, merită văzut.
Rep: Jucați, de asemenea, rolul unei măicuțe într-un alt scurt-metraj, al Larei Ionescu, numit “Cupa Regelui” și aflat tot în post-producție la începutul acestui an. Să fie vorba despre o nouă poveste controversată?
Ofelia Popii: Nu, nu e cazul să facem vreo comparație cu alte filme. Am o simplă apariție de câteva secunde , maxim un minut, în acest film. Lara e foarte pasionată și m-a cucerit entuziasmul ei.
Rep: Care sunt personajele dvs. preferate? Dacă oricare rol de pe lume v-ar fi disponibil, în ce v-ar fi plăcut să jucați?
Ofelia Popii: Aici ar fi multe de spus…. În mod categoric îmi plac personajele complexe, care îți dau bătaie de cap, situațiile dramatice și interesante, iubesc stranietatea și atmosfera tensionată a unui regizor cum este Lars von Trier și, totodată, mor după un anume tip de umor trist, de sfârșit de lume a la Pintilie sau Roy Anderson. Mi-au plăcut în egală măsură și producțiile românești din ultimii ani, de la “Câini” și “Sierranevada”, până la minunatul “După Dealuri” al lui Mungiu. Am văzut recent “The Killing of Sacred Deer”, al lui Yorgos Lanthimos, un film absolut tulburător, emonționant, straniu, cu un scenariu superb, care, de altfel, a și fost premiat la Cannes. Dacă tot poți spera așa, la orice din imaginație, să zicem că mi-ar fi plăcut să fiu Bess McNeill din Breaking the Wawes sau orice personaj din Apocalipsa lui Lars von Trier. Îmi place mult zona personajelor din filmele lui Ingmar Bergman. De fapt, toate filmele lui Bergman sunt superbe și toate personajele lui feminine sunt excepționale. Nu în ultimul rând, la polul opus, extrem de concret, la nivel cotidian, îmi place mult Woody Alan.
Rep: Probabil ca ar fi un loc comun să vă întreb ce preferați, teatrul sau filmul. Mai degrabă aș fi curioasă de ce a devenit obișnuită o astfel de întrebare. Cât de diferite vi se par manierele de joc și în ce situații ați găsit că e destul de dificil să vă adaptați?
Ofelia Popii: Ca ofertă de roluri complexe, am fost în mod categoric mai avantajată în teatru. Și, pentru că am multă experiență, în teatru sunt mult mai în largul meu decât în film. Probabil că dacă aș juca mai mult și în filme, aș dobândi acea lejeritate după care tânjesc, care să mă ajute să fiu creativă la adevărata mea capacitate. Deocamdată, în film sunt novice, sunt încă la un nivel începător, așa mă simt. Mai am de învățat. E frumos și îmi place, dar am prea rar ocazia să exersez. Jocul actoricesc din film mi-a prins extrem de bine pe scena de teatru, cred că așa am început să constientizez acel mod direct, acel fel de a fi ne-contrafăcut , neafectat, pe care îl și apreciez, de altfel, la actorii care îmi plac. Din acest punct de vedere, diferentele sunt de dozaj, pentru că acea teatralitate care dă rău pe ecran, îmi displace și pe scenă. Ideal ar fi ca, în orice personaj ai locui pentru o vreme, această nouă identitate să fie tot atât de reală și de adevarată ca propria ta persoană, indiferent cât de departe e de tine, ca personalitate. Faptul că fiecare spectacol e unic, acea responsabilitate pe care o ai pentru fiecare reprezentație în parte, mă face să ma simt extrem de recunoscătoare pentru viața mea. Sunt norocoasă să ies din mine și din banalul cotidian. Să simt intens, să nu mă plictisesc, să pot folosi ceea ce citesc sau vizionez, sau trăiesc, pentru a crea ceva ce poate inspira spiritual alți oameni, pentru asta, chiar dacă sună pompos, mi se pare că merită să trăiești. Viața mea capătă astfel un sens, așa mi se pare. În plus, mă simt foarte bine, așa mă distrez eu .
Rep: O fi adevărat și pentru sistemul românesc principiul acela protrivit căruia un rol de excelență devine emblematic pentru actorul care l-a jucat? Cum vă gândiți acum la Faust-ul lui Silviu Purcărete, mult aclamatul, pentru care, în ultimii zece ani, întreaga critic internațională și-ar vinde sufletul doar să-l mai vadă o dată? Îmi spuneați, cândva, că Faust este, pentru dvs, o poveste despre frică și despre felul în care aceasta este învinsă. Privit de acum, și-a mai nuanțat semnificațiile?
Ofelia Popii: Cu siguranță este un rol în care am crescut și care va continua să crească odată cu mine. Sunt spectacole la care, pot zice acum, aș renunța, simt că acum nu mă mai reprezintă acele roluri, nu în felul în care le-am construit acum 10 ani, să zicem. Nu este cazul personajului Mefisto. Pot zice că, din acest punct de vedere, mi-a răpit parte din suflet. Acum povestea mea este despre libertatea în rol, când nu mai ai frici, nu frici de tipul acelora care te constrâng , te limitează. Dar ramâne mereu spatiu spre și mai bine, apar mereu acele nuanțe pe care nu le poți imagina cu mintea, dar poți ajunge să le trăiești în mod neașteptat pe scenă. Aici sunt cu Mefisto acum. Meditând asupra finalului. Îmi place foarte tare finalul, întregul final, care ne arată un Mefisto care nu mai are nimic din grandoarea și aroganța de altădată, este mic, umil, păcălit, și aș spune că și uman. Îmi place această ipostază umană, mică, meschină, a lui. Are iluzia îndrăgostirii de îngeri și în felul acesta pierde lupta cu Dumnezeu. Are impresia că trăiește sentimentul înălțător al iubirii, dar este doar o atracție fizică. Și atunci înțelege, în sfârșit, cine este. Știi, se spune că diavolul neagă, că își neagă propria esență. Nu se uită în oglindă tocmai pentru că nu vrea să se vadă. Se ascunde în intrigi, în oameni, în o mie de chipuri. La final, se vede, nu are încrotro. Nu mai are pe nimeni în care să se ascundă. Mai este doar el și publicul. Iar publicul îl vede. Îl vede așa cum este și îl obligă să-și accepte propria natură. Mă atrage această dezgolire și în ceea ce înseamnă teatru. După tot ce ai jucat, așa cum ai jucat și cum ai colorat, la final rămâi doar tu. Tu cu oglinda. Asta este, dacă vrei, pentru mine, și filmul. Dacă în teatru ai multe ocazii să te acoperi, să te maschezi, în film e foarte multă dezgolire.
Rep: În ce spectacole de teatru vă putem vedea în acest sezon?
Ofelia Popii: Fiind angajată la Teatrul Național Radu Stanca din Sibiu, care este un teatru de repertoriu, joc în toate spectacolele pe care le-am avut anii trecuți, începând chiar cu “ Faust”, dar și “Felii”, “ Platonov”, “ Lulu”, “ Breaking the Waves sau Viața lui Bess”, “ Oidip”, “ D’ale carnavalului”. “Balul”, “ Vorbiți tăcere?”, “ Oameni obișnuiți”, “ Călătoriilelui Gulliver”, “Hamlet” , și multe altele. Dar pregătesc și “ Hedda Gabler”, în regia lui Botond Naghy, spectacol care va avea premiera spre finalul lui februarie. În aprilie, probabil, voi începe lucrul la un nou spectacol al d-lui Purcarete, deocamdată cu titlu provizoriu. Parte din luna iulie voi lucra la un proiect personal, care va avea premiera în septembrie, cel mai sigur.
