Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și anunțurile, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul. De asemenea, le oferim partenerilor de rețele sociale, de publicitate și de analize informații cu privire la modul în care folosiți site-ul nostru. Aceștia le pot combina cu alte informații oferite de dvs. sau culese în urma folosirii serviciilor lor. În cazul în care alegeți să continuați să utilizați website-ul nostru, sunteți de acord cu utilizarea modulelor noastre cookie.

Teatru social. Primul spectacol inspirat de tragedia Colectiv

Teatru social. Primul spectacol inspirat de tragedia Colectiv

„Colectiv este unul din momentele cu impact asupra generației noastre. Mă interesează suma de momente și contexte care ne-au modelat gândirea de-a lungul creșterii noastre”, spune regizoarea Ioana Păun.

Eva Tipaldos 0 comentarii

„Mișcările sociale s-au definit în ultimii ani în România, și-au definit mizele, cauzele și discursul. Schimbarea și mai ales imaginarul schimbării este una din temele care mă preocupă mult în acest proiect. La fel și raportarea la adevăr și la responsabilitate”, spune regizoarea Ioana Păun, o artistă implicată în multe proiecte internaționale și coordonatoare a Programului de Arte Performative al Muzeului Național de Artă Contemporană din București.

Alături de o echipă de creație și documentare, Ioana Păun a realizat în vara aceasta primul spectacol inspirat de tragedia Colectiv. 153 de secunde, atât a durat incendiul din Clubul Colectiv, declanșat în noaptea de vineri, 30 octombrie 2015, în care și-au pierdut viața 64 de persoane. „153” se va numi și primul spectacol artistic realizat pe această temă, care va avea premiera în luna octombrie, atunci când se vor împlini trei ani de la tragedia care a marcat întreaga Românie.

153 de secunde – un proiect cofinanțat de AFCN, în parteneriat cu CNDB și ARCUB – cartografiază atitudini, mentalități și construcții identitare ale generației celor aflați în jurul vârstei de 30 de ani, prin prisma unuia dintre cele mai marcante evenimente recente pentru mentalul social: incendiul din Clubul Colectiv. Documentarea, realizată de Ioana Păun alături de Laura Ștefănuț, Smaranda Nicolau și Svetlana Cârstean, a început cu presa, tot ce s-a scris și s-a spus despre Colectiv, și a fost urmată de întâlniri cu supraviețuitorii, aflați în diverse momente ale vindecării lor și ale procesării traumei.

Nu va fi un spectacol care să prezinte factic, scenă cu scenă, evenimentul Colectiv. Lumea le cunoaște și le-a văzut de nenumărate ori. Spectacolul Ioanei Păun studiază dinamica individuală și de grup într-o situație de criză colectivă, studiază contextul generării crizelor și analizează resorturile grupului de a se salva. Pentru această producție, publicul a fost invitat să doneze telefoane mobile vechi, care vor fi folosite în cadrul spectacolului, într-o simfonie creată de compozitorul Cătălin Matei (cunoscut și ca Sillyconductor). Asta pentru că un pompier implicat în evenimentele de atunci spunea că, în momentul în care a intrat în club ca să-i salveze pe cei rămași acolo, erau foarte multe mobile care sunau, cam toate cu același nume pe ecran, fie tata, fie mama.

Va fi un spectacol care analizează condiția de tânăr adult în România, vor fi mulți actori, care constituie un personaj colectiv, alături de actrița Nicoleta Lefter, într-o oarecare măsură personajul central al unei montări deosebite, departe – spun cei implicați – de viziunea clasică.

Nominalizată pentru Premiul pentru Incluziune Socială în cadrul Galei AFCN, Ioana Păun și-a centrat munca pe înțelegerea comportamentului uman, în special în situații feroce, extreme. Spectacolele ei au fost prezentate în Palestina, Statele Unite, Marea Britanie, Franța, Grecia sau Suedia și urmăresc în special teme sociale, de la greutățile muncitorilor dintr-o fabrică la condiția lucrătoarelor filipineze.

O adevărată provocare va avea anul viitor, când va lucra în Franța, la Le Phenix Scene Nationalle, alături de un dramaturg incisiv, Amine Adjina, la primul său spectacol de teatru în care nu lucrează deloc cu actori și care are și un subiect fascinant: ura născută ideologic. „Publicul tânăr apreciază mult curentul social din arte, în special în teatru și în filmul documentar”, spune Ioana Păun.

 

RL: 153 de secunde cartografiază atitudini, mentalități și construcții identitare ale generației celor aflați în jurul vârstei de 30 de ani, prin prisma unuia dintre cele mai marcante evenimente recente, pentru mentalul social: incendiul din Clubul Colectiv. Ne-ați putea spune, subliniind schimbările, cum arată aceasta hartă acum și cum arăta ea înainte de tragedia Colectiv?

 

Ioana Păun: Subliniez că sunt absolut subiectivă și intuitivă în privința asta. Harta gândirii și valorilor generației noastre, a milenialilor sau, mai precis, a generației care a crescut după Revoluție, este categoric absentă printre studiile sociale. Vocabularul, narațiunile, discursurile și convingerile politice ale acestei generații întârzie să facă subiectul cercetărilor și literaturii de specialitate. Interesul nostru este cu atât mai avid și mai puternic. Există o breșă între generații, asta ne este clar tuturor – trăim diferit, comunicăm diferit, ne comportăm diferit –, însă există și un întreg mecanism de condiționări între cine și cum suntem noi și cine sunt părinții noștri. Eu vorbesc despre oameni care s-au născut în anii ‘80 și ‘90, deci care au între 20 și 40 de ani. Colectiv este unul din momentele care a impactat generația, dar ce mă interesează este tocmai suma de momente și contexte care ne-au modelat gândirea de-a lungul creșterii noastre. Mișcările sociale s-au definit în ultimii ani în România, și-au definit mizele, cauzele și discursul. Un loc în care m-am uitat este acolo, însă mi-e insuficient. De asta, harta generației nu cred că s-a modificat marcant după momentul Colectiv. Nu au apărut noi forme de organizare sau noi atitudini, într-un mod vizibil. Schimbarea și mai ales imaginarul schimbării este una din temele care mă preocupă mult în acest proiect. La fel și raportarea la adevăr și la responsabilitate. În schimb, raportarea constantă și exclusivă la autoritate este una din preocupările predominante ale generației. Pe mine mă interesează cum ne raportăm unii la alții. Dacă e să existe o hartă, eu o caut în istoria trăită în comun și în capcanele și eliberările pe care ea ni le-a cauzat. Școală, muzică, părinți, emisiuni. Cred că cine suntem azi este un rezultat al acestei istorii întinse peste câțiva ani decisivi. Colectiv este o poveste, din perspectiva mea, aproape simbolică, despre cum a fost transformarea noastră.

 

Este un proiect îndrăzneț – în măsura în care își propune să investigheze o tragedie care a marcat viețile unor oameni și mentalul colectiv și a repus în discuție publică o mulțime de reguli depășite și de tare ale unui sistem. Ne puteți spune ce ați întâlnit în perioada de documentare, cum s-a desfășurat aceasta și care sunt, din punctul dvs. de vedere, cele mai impresionante moment ale sale?

 

Am documentat proiectul în mai multe direcții. Una a fost presa, tot ce s-a scris și s-a spus despre Colectiv. Apoi au urmat întâlniri cu supraviețuitori, aflați în diverse momente ale vindecării lor și ale procesării traumei. Prima întâlnire a fost cea mai grea pentru că aveam temeri și cea mai mare era că nu știu cum să mă comport în situația asta. Am mers alături de colegele mele, Laura Ștefănuț, Smaranda Nicolau și Svetlana Cârstean, la Tedy acasă. Nu era prima dată când lucram pe subiecte trăite. Pentru alte spectacole am vizitat de la superbogați la patroane de afaceri semilegale, migrante fără documente, persoane îmbolnăvite de poluare, oameni cu probleme de sănătate mintală. Dar întâlnirea asta a fost cea mai grea. Tedy a făcut-o ușoară și ne-a relaxat. Însă conținutul discuției a căzut greu. La fel este și cu celelalte întâlniri. Și la fel a fost și când a venit Tedy la o repetiție.

Apoi au mai fost două momente puternice. Unul a fost când am vizionat toată filmarea brută de la Digi cu orele de după incendiu. Și altul a fost când am vizionat o filmare din interiorul clubului. Și a mai fost impresionant când am mers într-o noapte la Colectiv să văd cum arată acum. Așteptările sunt deseori contrazise. În 2016, primăvara, trotuarul din Piața Bucur încă mai avea un strat de ceară topită de la lumânări. Credeam că va fi ceva monumental. Este o clădire părăginită, gri și tristă, căreia i s-a atașat un container la intrare, care acum nu mai e oranj și trendy, cineva l-a vopsit complet în negru. Sunt niște materiale publicitare de la o firmă de medicamente, rezemate de zid, și un depozit care are activitate, imediat aproape de intrarea în fostul club. Viața merge mai departe. Acum e un loc ca orice alt loc abandonat din București. Dacă știi ce s-a întâmplat acolo, dacă ai văzut imaginile, faci legătura și este înspăimântător. Cine nu știe se poate întreba: aici chiar a fost un club? Ușa containerului e din sticlă, are urma prăfoasă, recentă, a unui bocanc care pare să fi vrut să o spargă.

Containerul este unul din „personajele” spectacolului și i-am cercetat mult istoria. El vorbește despre condiția în care trăim, un obiect rezistent, construit ca să transporte marfă, ajunge la intrarea unui club, i se decupează o ușă și ajunge să împiedice zeci de tineri să se salveze de la incendiu.  

 

Ne puteți vorbi despre acest spectacol? Am văzut un apel pentru o colectă de telefoane mobile vechi și unul pentru selectarea participanților care, cel puțin așa am rămas cu impresia, sunt într-un număr foarte mare. Cum va fi acest spectacol și când și unde este programată premiera?

 

Spectacolul este în lucru, simplu zis este un spectacol reflexiv despre un grup de oameni care se află în blocaj. Nu este un spectacol care prezintă factic scenă cu scenă evenimentul Colectiv – lumea le cunoaște și le-a văzut de nenumărate ori –, ci care studiază dinamica individuală și de grup într-o situație de criză colectivă, studiază contextul generării crizelor și analizează resorturile grupului de a se salva, când se rup și cum se rup ele. El creează un context în care poartă publicul prin întrebările cele mai intime care i se nasc când se confruntă cu o tragedie la care putea să ia parte. Premiera în București va avea loc la finalul lunii octombrie, iar apoi spectacolul va circula în țară în cât mai multe orașe.

 

„Ioana Păun este regizoare. Munca ei gravitează în jurul comportamentelor oamenilor aflați în condiții atroce – economice, politice, de sănătate. Ioana lucrează din 2012 la o platformă de vizibilitate pentru cele care lucrează în «industria afecțiunii», alături de muncitoare domestice, jurnaliste, artiste, activiste din întreaga lume” este una dintre prezentările dvs. Ne-ați putea vorbi, intrând puțin și în fiecare dintre povești, despre cele mai importante dintre proiectele dvs.?

 

Eu am combinat mereu și într-o manieră complet personală două elemente: logica și anarhia. Pe care le întâlnesc cel mai clar în situații feroce, extreme. Așa că în centrul muncii mele a stat înțelegerea comportamentului uman. Am lucrat și voi mai lucra internațional, iar unul dintre spectacolele care m-a ajutat să negociez o poziționare estetică în teatru este „All workers go to heaven”, de la Royal Stratford East din Londra, unde am construit pe scenă o fabrică la scară mai mică, în care publicul ajungea să muncească și, mai ales, să observe ierarhiile care se creează.

Un al proiect foarte important pentru mine a fost „Inamicul Poporului” la Teatrul Mic, în care am fuzionat povestea reală a unei fabrici care intoxică populația unui orășel din Ardeal cu povestea fictivă a unui doctor redus la tăcere pentru că se opune unui business ce ucide lent locuitorii unui oraș.

Din seria de proiecte despre poveștile bonelor și menajerelor emigrante fac parte „Produse Domestice”, care încă se mai joacă și care a reușit să schimbe narațiunea oficială despre condiția filipinezelor care muncesc în România.

Iar anul viitor lucrez în Franța, la Le Phenix Scene Nationalle, alături de un dramaturg incisiv, Amine Adjina, într-un proiect foarte important din punct de vedere profesional, fiindcă încerc să fac primul meu spectacol de teatru în care nu lucrez deloc cu actori, și care are și un subiect fascinant: ura născută ideologic.  

 

Având în vedere atât studiile, cât și experiența dvs., ne puteți vorbi despre stadiul de dezvoltare a teatrului social în România, eventual integrând evoluția sa în curentele internaționale?

 

Teatrul românesc care contează mult în acest moment este cel independent. El reușește să fie un factor de schimbare, chestionare și solidarizare. Este într-un stadiu incipient, suntem prima generație care s-a desprins de stilul consacrat de a face teatru, dar are direcții variate, atât ca discurs, cât și ca abordare. Publicul tânăr apreciază mult curentul social din arte, în special în teatru și în filmul documentar. Majoritatea proiectelor au dimensiune locală, est-europeană, se adresează unori chestiuni centrate pe critica sistemelor și construcțiilor din zona asta. Eu, din punct de vedere artistic, sunt curioasă atunci când jucăm un spectacol pe o scenă vestică să aflu cum anume perspectiva întoarsă – în care protagonista este în mod evident o estică – face publicul să se identifice cu personaje care cultural și istoric nu au fost niciodate în centrul poveștilor lor.

 

Comentarii

loading...