“Pentru cinematografie, cred că a trecut vremea asta. Există o tot mai mare preocupare a tinerilor regizori față de subiectele fierbinți ale lumii contemporane”, spune regizorul Tudor Giurgiu, directorul Festivalului Internațional de Film Transilvania, invitat să vorbească despre seria filmelor provocatoare, cu potențial de controversă, incluse anul acesta în competiția oficială TIFF.
Cel mai mare eveniment din România, dedicat artei și industriei cinematografice, Festivalului Internațional de Film Transilvania, aflat anul acesta la cea de-a 17-a ediție, se va desfășura între 25 mai și 3 iunie și va aduce la Cluj-Napoca sute de proiecții, titluri clasice și filme în premieră absolută, o selecție solidă de evenimente ce îmbină filmul cu muzica, expoziții, workshop-uri inovatoare, dezbateri și petreceri grandioase. Programul din acest an include 227 de producții, dintre care 178 de lungmetraje și 49 de scurtmetraje, din toate colțurile lumii. Sute de invitați români și străini, reprezentanți de seamă din lumea filmului, și-au confirmat deja prezența la TIFF.17. Alături de echipa organizatorică, peste 400 de voluntari se vor ocupa de buna desfășurare a evenimentelor.
Pe lângă festival, Tudor Giurgiu lucrează la propriul film, “Parking”, o poveste inspirată din opera și viața scriitorului bistrițean Marin Mălaicu-Hondrari, filmată anul trecut în Spania și avându-l în distribuție pe Mihai Smarandache, actor al Teatrului Odeon. Filmul, cu un scenariu original scris de Tudor Giurgiu și Marin Hondrari, este aparent povestea unui român care pleacă în Spania, unde se îndrăgostește de o femeie. În secundar, este o poveste despre migrație, despre lipsa familiei, despre integrarea într-o altă cultură, despre toate sentimentele care te încearcă atunci când pleci departe și stai în cumpănă: oare ce să faci? Să mai rămâi? Să te întorci? “L-au văzut niște prieteni și mi-au zis, dom’le, e, de fapt, un film spaniol. Pentru că e vorbit în spaniolă, e filmat în Spania, am lucrat cu o echipă destul de greu de gestionat, cu actori de acolo, există un coproducător spaniol și am găsit și finanțare acolo. Altminteri, e o pură întâmplare că am făcut acest film acum, în Spania. Povestea are, de fapt, date organice să se întâmple în sud, în Andaluzia. Am vrut să-l termin pentru TIFF, dar nu a fost posibil. Va avea premiera pe 12 octombrie. Sunt curios ce vor spune românii“, spune Tudor Giurgiu.
RL: Filme care pot fi considerate controversate sau ofensatoare vor fi proiectate anul acesta la TIFF – spun prezentările. Dacă ar fi să faceți o analiză a publicului, pe care îl cunoșteți foarte bine după ani de experiență, cum se explică sensibilitatea aceasta, din ce în ce mai mare, a audienței? E dialogul pe mediile sociale cel care a schimbat percepțiile, putem vorbi de teoria milenalilor sau de îndrăzneala din ce în ce mai mare a artiștilor în a explora spații de extremă intimidate?
Tudor Giurgiu: Nu cred că m-am gândit vreodată foarte serios la asta. Ceea ce pot spune cu certitudine, însă, este faptul că la Cluj, după 17 ani de TIFF, este un public foarte educat, deopotrivă versat, dar și versatil în gusturi. Îmi place să cred că TIFF-ul i-a format într-un anume sens, că i-a obișnuit cu filme diferite, povești din toate colțurile lumii, filme de dragoste, drame psihologice, filme provocatoare, abordări stranii. Am fost, încă de la prima sau de la cea de-a doua ediție, destul de îndrăzneți în a propune filme ciudate, coreene, chinezești, japoneze, având un conținut cu potențial de controversă, cum ar fi temele LGBT, de pildă. Ceva tensiune, dacă vrei un exemplu, ar fi putut produce un film chinezesc care a avut premiera la Berlinala din 2005, se numește “Colțunași” (Dumplings) și este despre o metodă de a-ți întreține tenul printr-o cură cu acești colțunași, care conțin fetuși umani. Din altă categorie, am avut “Pianista” lui Michael Haneke, care este, la rândul său, un film extrem de dur, cel puțin din perspectiva unei elite intelectuale obișnuite să trăiască într-o bulă în care nu există nimic rău, nimic violent, în care realitatea este una dulce, predictibilă și deloc problematizantă. De fapt, cam așa era și Clujul în anii 2000. Celor care participă la un festival de film le place, însă, să vadă exprimări diferite, bizare, filmele aflate la granița dintre experiment și cinema, explorări îndrăznețe, filme cu teme provocatoare, în care personajele iau decizii ciudate, iau decizii radicale, comit crime inexplicabile. Avem chiar o secțiune, care se numește “No Limit”, în care, de-a lungul vremii, au fost incluse tot felul de titluri interesante, care împing sau testează limitele, uneori până la un prag de suportabilitate. Am avut în festival și niște experimente cinematografice făcute de Matthew Barney, un important artist vizual american, care de asemenea testa producțiile hibride, la granița dintre arte. Îmi amintesc, la cea de-a treia sau a patra ediție a festivalului, am avut și o serie de filme mute din anii ‘20, dintr-o colecție ARTE care a fost prezentată la Festivalul de la Cannes. Erau filme la granița dintre soft-porn și… și porno. Reacția publicului a fost, însă, fabuloasă. Am avut săli pline și la 12 noaptea. Cred că, dacă TIFF-ul a făcut ceva important, asta a fost să deschidă perspectivele, astfel încât să nu ne mai ferim de necunoscut și să nu mai încercăm să-l punem sub covor, ci să deschidem fereastra și să ne uităm la filme ca și cum ne-am uita la noi înșine. Multă lume, unii mai puritani, ne întreabă: și, până la urmă, de ce programați filmele astea? Pentru că așa este lumea. Nu poți face un festival doar cu Anna Karenina, cu doamne minunate, cu voaletă, care trăiesc povești pilduitoare. Se pare că nu despre asta este vorba în lume. Trăim într-o lume atât de nebună azi, indiferent că ești în Brazilia, Japonia, Coreea. Regizorii își exprimă propriile angoase, insecurități, chestionări, iar lucrul acesta capătă diverse forme pe ecran.
Consumați foarte mult eveniment cultural, inclusiv internațional. În opinia dvs, există situații în care arta chiar este ofensatoare? În zona artelor vizuale sunt tot felul de critici cu privire la calitatea unor acte artistice care capătă, uneori, forme extreme… Când e prea mult?
Nu sunt un mare consumator de happeninguri, de instalații sau sesiuni de performance din zona artelor vizuale, nu mă simt tocmai confortabil cu acest tip de interacțiune, poate tocmai pentru că m-am obișnuit să stau în scaunul meu de spectator și să admir sau să înjur ce a creat un regizor cu echipa lui. Mi-a plăcut, însă, filmul care urmărește experimentele Marinei Abramovic, de pildă, care include un mini-documentar despre instalația “Silent”, găzduită de MoMa. Ce tip de emoție degaja în film! Faptul că Marina stătea la o masă, așa cum stăm noi acum, și își privea în ochi interlocutorii fără să spună un cuvânt, iar la final a ajuns să se întâlnească cu marele ei iubit din tinerețe, îmi imaginez câtă emoție a implicat un astfel de experiment, cum a fost să-l trăiești live, acolo, la muzeu. N-am avut niciun fel de stânjeneală urmărind acest film, dimpotrivă, a fost o emoție teribilă. Cât despre lumea cinematografiei… știi, sunt tentat mai degrabă să consider prea mult alt tip de elemente. Uite, am văzut recent ultimul Avengers, care a fost mult, mult prea mult, mai ales că nu consum deloc filme cu super-eroi și nici nu le știu numele faimoșilor de la Marvel. Sigur, fiul meu ar putea fi de cu totul și cu totul altă părere. E drept că am văzut și filme în care fie că era prea multă plictiseală, fie prea multă corectitudine politică, diverse exagerări la fel de iritante. În urmă cu vreo șase ani, la Veneția, am văzut un film franțuzesc ce trata conflictul israeliano-palestinian și abordarea era de o corectitudine politică atât de plicticoasă… eroii buni erau foarte buni, răii erau foarte răi, totul stătea la locul lui previzibil, într-un film de o platitudine și de un tezism teribile, care nu aducea nimic pe plan artistic. Prea mult-ul ăsta de care vorbim nu trebuie să fie neapărat violență grafică, așa cum face Haneke în filmul care i-a oriipilat pe toți, Jocuri Stranii (Funny Games). Ieșeau spectatorii din sală total șocați de violența din film dar, în opinia mea, nu acesta este prea-mult-ul real deranjant în cinematografie.
Nouă debuturi puternice, dintre care două semnate de regizori români, vor concura pentru Trofeul Transilvania, alături de alte trei filme realizate de autori aflați la cel de-al doilea lungmetraj. Cum sunt filmele?
Vei fi surprinsă, dar rareori apuc să văd filmele de la TIFF. Oricum, răspunderea pentru selecția filmelor este a echipei conduse de Mihai Chirilov, ei și-o asumă, iar eu, dacă reușesc mai să văd unul sau două dintre aceste filme în niște festivaluri internaționale, dar pe cele mai multe încerc, de regulă, să le recuperez la Cluj. Mă bucur că an de an avem tot felul de descoperiri, îmi spunea Mihai că a găsit o regizoare excepțională din Rusia, Anna Kruglova – parcă -, total necunoscută, cu un film probabil respins la multe alte festivaluri. Personal cred, însă, în legenda asta că poți avea nenorocul, când trimiți un film la marile festivaluri, să nu fie văzut de nimeni dacă nu ai o echipă puternică în spate care să ți-l promoveze. Mihai mi-a spus că are un film foarte puternic, pe care sunt foarte curios să-l văd la TIFF. Mai e un cineast din Paraguay, Marcelo Martinessi, cu un film distins cu Premiul FIPRESCI, Premiul Alfred Bauer și cu un Urs de Argint pentru interpretare feminină (Ana Brun) la Berlin. A făcut un film, Moștenitoarele (The Heiresses), foarte interesant, despre drama unei femei în vârstă, pusă în situația de a-și pierde statutul material privilegiat. În timp ce partenera ei de viață își ispășește pedeapsa în închisoare. Sunt curios să îl văd. Ceilalți, care sunt oameni aflați la debut, la primul sau al doilea film, îmi sunt total necunoscuți. Aștept cu multă curiozitate să văd despre ce este vorba.
Printre aceste filme, probabil un loc special îl are„Nu mă atinge-mă” („Touch Me Not”), o producție la granița dintre ficțiune, documentar și artă vizuală, primul lungmetraj al regizoarei Adina Pintilie, dublu câștigător la Berlin (Ursul de Aur și Premiul pentru debut la Festivalul). A creat ceva controversă, deși sunt puțini cei care l-au văzut. Cum e filmul până la urmă?
Nu l-am văzut, deci este unul dintre filmele pe care abia le aștept la festivalul de la Cluj. Sunt foarte-foarte curios, mai ales că prieteni foarte apropiați mi-au spus că au ieșit din sală bulversați, emoționați, este un film dur, dar în același timp extrem de profund, îți forează în adâncul sufletului și nu avem cum să nu chestionăm propriile temeri, păreri, lucruri legate de intimitatea noastră pe care de regulă nu le vorbim. O cunosc pe Adina Pintilie încă din facultate, a făcut un film documentar minunat, “Nu te supăra, dar…”, realizat la Aristotele Workshop. Adina Pintilie vede lucrurile diferit față de mulți alții. Privirea ei asupra unei frânturi de realitate e diferită de cea a multor regizori, stă și își analizează opțiunile, scenariul, alegerile, distribuția… inclusiv la acest film a lucrat șapte-opt ani. E un mod de lucru foarte special. În mod evident, producția nu are cum să mulțumească pe toată lumea, sunt convins că filmul va diviza, unii vor spune că e un film minunat, alții că este o prostie. Genul ăsta de filme divizează. Dar cred că este important până și faptul că o regizoare, o femeie, în România, a ales să facă un film atât de curajos, iar faptul că un juriu, undeva, la un festival, a apreciat această muncă, nu poate decât să mă bucure. Chiar scriau în motivare că acest film depășește niște bariere și îți arată un drum despre ce ar putea să devină cinema-ul peste ani. Adică filme în care regizorul este foarte prezent, se expune. Adina se expune în filmul ăsta. Știu filme în care regizorii sunt atât de precauți, se poartă cu trei rânduri de mânuși, ca să nu se vadă. Ori Adina este de o sinceritate frustă. Filmul, experimental, are și o dimensiune personală foarte puternică. Poate fi un drum.
Unul dintre drumuri. Prezentate în premieră națională pe marele ecran, cele 12 filme din Competiția oficială a celei de-a 17-a ediții a Festivalului Internațional de Film Transilvania iau pulsul noii generații de cineaști din întreaga lume, spuneți în comunicările oficiale… Care ar fi, deci, în opinia dvs., “pulsul”, trendurile actuale în cinematografia tânără la nivel mondial?
Am sesizat – sigur, păstrând rezerva că eu nu sunt critic de film, să văd zeci de filme într-un an, așa cum fac ei –o anumită apetență pentru subiectele legate de realitatea imediată, din viața de zi cu zi, și o anumită dorință de implicare socială, tradusă într-o doză de activism social, deși nu aș spune neapărat militantism. Ceva asemănător cu ceea ce se întâmpla pe vremuri cu neo-realismul italian, notă generală pe care o regăsim indiferent dacă filmul vine din Argentina, din România, Ungaria sau China. Am văzut un film superb, “O femeie fantastică”, un film chilian care a și luat Oscar-ul pentru film străin și care urmărește viața unui transsexual. Este o poveste minunată de dragoste, dar care are la bază de fapt un discurs despre acceptare, pornind de la felul în care se poziționează o anumită societate față de o anumită realitate, în cazul nostru – transexualii. Vezi filme care păstrează acest principiu al implicării sociale și în zona noastră de lume, în Balcani… e un film sârbesc acum la Cannes, “The Load”, regizat de Ognjen Glavonic, despre istoria recentă, traumele neînchise ale trecutului și despre felul în care acestea au încă impact asupra vieților oamenilor. Poate doar în Franța se mai întâmplă ca regizorii să fie castă ușor burgheză, – acolo chiar vin din mari familii de cineaști -, și să facă filme despre un fel de nimic, adică fumăm, vorbim despre dragoste, suntem nefericiți, trăim într-o bulă. Eu cred că a trecut vremea asta. Există o tot mai mare preocuparea tinerilor regizori față de subiectele fierbinți ale lumii contemporane.
Oana Pellea și Maia Morgenstern într-un afiș iconic, Ingmar Bergman, secvențe din Moromeții 2 (cum este?), Care sunt alte puncte fierbinți ale ediției de anul acesta a festivalului?
Moromeții 2 e foarte interesant, merg chiar zilele astea la vizionare, cred că e cel mai așteptat film al acestui an. Și mai cred că va fi bine. De asemenea, suntem destul de bucuroși de campania asta, a pornit din echipa noastră ideea de a le avea pe Oana și Maia împreună, pentru că, după știința mea, nici nu prea s-au întâlnit până acum, nici pe scenă, nici pe platoul de filmare. Aștept cu mare interes filmul de deschidere, “Foxtrot”, un film israelian care vorbește despre război, despre traumă, despre familie, regizat de un om minunat care se expune, care vorbește de experiența lui de soldat în armata israeliană. Pentru mine, highlight-ul absolut este retrospectiva Ingmar Bergman, care cred că o să aibă mare succes. Generația mea a văzut filmele ăstea vechi la cinematică, la Eforie. Țin minte că plecam de la facultate să le vedem, cel mai adesea în copii proaste… nu văzusem niciun film de-al lui Bergman până să nu intru la UNATC și în primii ani de facultate țin minte că eram absolut mut de uimire văzând aceste filme. Pe multe dintre ele nici nu le înțelegeam așa bine. Faptul că vom avea copii restaurate la TIFF, cred că pentru cei tineri va fi un eveniment. Sigur, poți vedea aceste filme și acasă, pe net, dar să le vezi pe un ecran mare… Fanny și Alexander, Fragii sălbatici, Vara mea cu Monika… De asemenea, la ediția de anul acesta ne vom bucura de prezența actriței Fanny Ardant. Noi am lucrat la un film, Cenușă și sânge, pe care ea l-a turnat în România, și am rămas de atunci foarte legați. Este o persoană minunată, un om de o delicatețe incredibilă, pentru mine are o însemnătate aparte și faptul că a fost soția și muza unuia dintre regizorii mei preferați, François Truffaut, care a și spus un lucru superb despre ea. Anume că Fanny Ardant vine, probabil, de pe altă planetă, ceea ce este un compliment minunat despre o actriță, despre o femeie, pentru că misterul ei, eleganța, sunt, probabil, unice. Vom arăta și filme în care a jucat, dar și filme pe care le-a regizat, pentru că în ultimii ani a și regizat. Printre actorii care apar constant în filmele ei se numără și fiul Maiei Morgenstern, actorul Tudor Aaron Istodor. El vorbește impecabil franceză, l-a cunoscut în România și l-a luat în toate filmele ei ulterioare. Avem, de asemenea, an de an un fel de mix de cine-concerte, filme mute acompaniate de instrumentiști la pian, la orgă, colaborăm cu orchestra “Notes and Tights” din Cluj, care va ancompania primul film făcut de Hitchcock, va fi un eveniment la Castelul de la Bonțida, unde se face Electric. Avem trupe din Ucraina. Evenimentul pe care îl aștept eu cu nerăbdare este o voce fabuloasă din Islanda, Emiliana Torrini, un fel de Bjork, care va cânta la Cluj cu o orchestră din Belgia. Din fericire nu suntem un festival cu o temă sau cu un anume specific. Încercăm, inclusiv prin muzică, să avem o plajă cât mai variată de propuneri.
Îmi amintesc o ediție de demult a festivalului în cursul căreia le reproșați investitorilor locali că nu sprijină cum ar trebui o manifestare de asemenea dimensiuni, în măsură să ridice economic un oraș. Pe atunci, dacă îmi amintesc bine, bugetul total al evenimentului era de 400.000 de euro. De regulă, o foarte bună înțelegere a evoluției unui eveniment cultural o oferă bugetul. Cum arată, din această perspectivă, TIFF?
Am început ca un eveniment mic, sprijinit în mare parte din fonduri private, și ne-am dezvoltat organic, iar în cele din urmă, cred eu, am reușit să convingem, desigur, după ani de luptă îndârjită. La prima ediție cred că am avut un buget undeva între 90.000 și 110.000 de euro, iar acum am ajuns pe undeva, la 1.800.000 de euro. A devenit o operațiune destul de complicat de gestionat logistic, mai ales că avem filme în 13 cinematografe, alte locații neconvenționale transformate în cinematograf, avem peste 200 de voluntari, peste 150 de oameni în echipă. În momentul de față, spun criticii, suntem unul dintre cele mai bine cotate festivaluri din Europa. Cred că în Europa, astăzi, sunt doar câteva festivaluri foarte vii și bune: Wrocław – în Polonia, Festivalul de la Cluj, și … sigur, Cannes-ul rămâne un fel de Mecca al tuturor, dar este atât de aparte și are un buget atât de mare, încât nu are rost nici măcar să încercăm să ne comparăm. După edția a șaptea, a opta, TIFF-ul a reușit să convingă autoritățile locale, iar sprijinul lor este permanent. Gândește-te că, vreme de șapte sau opt ani, am fost singurul eveniment mare din Cluj și o spun fără să mă tem că greșesc prea mult, că mulți dintre cei care lucrează la Untold sau la Electric Castle au învățat ce înseamnă un eveniment mare la TIFF. În Cluj am format o echipă și am format un public. Generații întregi au trecut prin programele noastre educaționale. Aducem copiii de la școli, de la licee, să vadă film, îi învățăm cum să scrie despre film, avem un program intitulat EducaTIFF, altul, “Let’s go digital” – face are peste zece ediții, în cadrul căruia liceenii învață să filmeze. Sunt și alte programe pentru studenții la film. M-am bucurat să văd că printre cei care au absolvit programul nostru sunt fie regizori care au ajuns să facă film la un anumit nivel, printre care Luiza Pârvu, care acum este la New York, Letiția Ștefănescu – care e deja un foarte apreciat montor de film în România. Într-un cuvânt, vezi că nu a fost degeaba. Foștii noștri absolvenți sunt studenți acum în școlile de film din toată lumea, fac cluburi ba la Oxford, ba cine știe unde. Orașul s-a schimbat, s-a dezvoltat, iar festivalul schimbă destinele unor oameni.
Ediția de acum celebrează puterea cinema-ului de a spune povești curajoase și de a depăși granițele culturale de pretutindeni. Care sunt, potrivit propriilor dvs gusturi, cele mai curajoase povești din istoria mondială a cinematografiei și de ce?
Mi se pare un act de curaj să faci ce a făcut Stanley Kubrick cu Odiseea Spațială 2001, care este, pentru mine, unul din filmele fanion al cinematografiei mondiale. Să faci un science-fiction cu resurse foarte puține, fără efectele vizuale care există azi în lume, toate softurile ăstea care fac minuni, și să faci un film impecabil, care stă în picioare și azi, e un act de curaj. Jos pălăria! De asemenea, Paolo Sorrentino. După ce în Italia ai reperul Fellini, care a zugrăvit italia, Roma, societatea italiană în general, într-un mod foarte plastic și foarte real, luând în derâdere multe obiceiuri, apare Sorrentino care duce chestia asta la extrem, în La grande bellezza, unde vezi societatea de azi, cu toate excesele ei. E un act de curaj să vorbești atât de pe față de lumea de azi și de personajele din viața politică. Pentru un regizor aflat la debut – mi se pare că e primul lui film -, “Cuțitul în apă” al lui Roman Polanski este unul dintre filmele care m-a determinat să mă apuc de regie, un exercițiu absolut perfect, un film alb-negru cu trei personaje. Să faci, la debutul tău în cinema, un film psihologic, greu, dens, despre trei personaje pe o barcă, într-un lac, acesta, fără îndoială, un mare curaj. Știi, curajul în cinema nu înseamnă să faci mari bătălii, să aducii mii de oameni. Lucrările în filigran, cinema-ul intimist, acestea mi se par infinit mai grele.
Deși mi-am propus să vorbesc doar despre TIFF, aflat aproape de lansare, nu putem ignora unul dintre probabil cele mai interesante proiecte ale sezonului, România neîmblânzită. Dincolo de importanța acestui film, ce fel de fenomen este dl. Rebenciuc?
Tudor Giurgiu: Pentru mine, el este cel mai iubit dintre pământeni, pentru că oamenii, indifferent că ai 50 de ani, 80 de ani, dacă ești om, dacă ești cu picioarele de pământ, dacă nu trăiești cu sentimentul că ești mai important decât toți ceilalți și dacă lucrul acesta se simte, oamenii te iubesc. Ori el tot timpul spune că are de învățat, că nu s-a născut mare, a avut poziții publice tranșamte – deranjante sau nu, dar le-a avut -, începând cu episodul cu hârtia igienică, până la radicalismul cu care atacă anumite practice de pe scena politică, este un om cu coloană vertebrală, care nu s-a înclinat… L-am prins și în facultate, era rector la UNATC… Când auzi de rectori, te gândești că trăiesc într-un turn de fildeș, într-un Everest, că nu pot fi atinși. La Rebengiuc era mereu ușa deschisă. E un om cald, care-i iubește pe ceilalți, a descoperit de câțiva ani buni și Facebook-ul, este adorabil. L-am văzut recent și în Regele Moare, e absolute fabulous. Mor de ciudă că n-am lucrat direct, într-un film. În filmul ăsta, România neîmblânzită – unde este un fel de Morgan Freeman – nu ar fi fost altul mai bun. Filmul este altfel potențat de inflexiunile și de bucuria cu care el spune textul. Și la Cluj va fi prezentat acest film, într-o proiecție mare, în Piața Unirii, cu vreo două-trei mii de oameni. Am încercat să-l vizităm și la Cluj, dar are un program absolute imposibil. A fost la Alba iulia, merge la Sighet, la un festival de teatru, merge la Iași, merge la Sibiu… e fabulous!
