Următorul eveniment din cadrul proiectului este o reprezentație a spectacolului „Cirque du vérité”, produs de Teatrul Re-Act, în data de 21 iulie 2018, ora 19:00, la Casa Tranzit, str. G. Barițiu, nr. 16, intrare din Strada Fără Nume, în Cluj-Napoca. Accesul la spectacol este GRATUIT.
Prin proiectul nostru, Ef(f)ect-Af(f)ect, itinerăm un spectacol în 13 orașe din țară. Spectacolul se numește „Cirque du vérité” și nu este un spectacol ușor de digerat, pentru că atacă problema abuzurilor sexuale. Am trecut de prima jumătate a proiectului și pot mărturisi că nicăieri nu am avut atâtea emoții până acum ca la Centrul Educativ Buziaș. De ce? Din cauza prejudecăților mele, în primul rând. Din cauza faptului că urma să reprezentăm un spectacol interactiv printre deținuți, care săvârșesc pedepse pentru fapte variind de la viol la tentativă de omor. Din cauza faptului că urma să reprezentăm un one-woman-show în fața unor bărbați care nu au mai văzut o femeie de foarte multă vreme. Retrospectiv, doresc să îmi cer scuze pentru prejudecățile mele.
Când am intrat în Centrul Educativ Buziaș am început să am emoții. Când vezi acele porți uriașe, gardurile înalte cu sârmă ghimpată, ai tendința să devii mai puțin rațional. Ne întâmpină un gardian a cărui antebraț este la fel de gros ca pulpa piciorului meu. Am descoperit ulterior că TOȚI gardienii de acolo, deși par niște uriași, sunt niște oameni foarte blânzi și calzi.
Am descărcat recuzita într-o sală de spectacole foarte frumoasă, îngrijită, echipată. Ne uitam afară la tufele de trandafiri, la iarba proaspăt tăiată. Un câine de la divizia anti-drog se plimba alene lângă stăpânul său. Căldură mare. Dacă am fi făcut abstracție de gratiile de la geamuri și de sârma ghimpată de pe garduri, am fi putut jura că eram într-o tabără. Am discutat despre cum să adaptăm spectacolul la condițiile de joc de acolo, pentru că unele secvențe trebuiau modificate din motive de siguranță. Și am început.
Codruța (protagonista spectacolului), merge și îi întinde mâna unuia dintre tineri, ca parte din spectacol. Reacție: „Eu nu dau mâna cu femeile.”. Reacție din spate: „Dă, mă, mâna cu ea. Nu vezi că aici nu îi femeie, că îi bărbat?”.
Din când în când, unii râd atunci când aud cuvântul „sex”, atunci când este un moment încărcat emoțional. Alții par a fi deranjați de reacțiile colegilor lor. Era de înțeles, pentru că râdem atunci când vrem să detensionăm un moment. Unul din gardienii din sală: „Nu vă dați seama ce deplasat este că râdeți? Nu vă gândiți că ar putea fi mama sau sora voastră? Ăsta e mesajul.” Liniște de mormânt. Satisfacție supremă din partea mea, pentru că nu cred că este un moment mai frumos decât atunci când un spectator este capabil să rezume în două propoziții simple ceea ce încerci să exprimi într-un spectacol.
Urmează și discuția cu publicul, în care parcă aveam în fața noastră niște îngerași, care nu îndrăzneau nici să pună întrebări. Cred că acum m-am uitat prima oară bine la spectatorii noștri. Ce m-a frapat pe mine a fost că erau tineri exact ca și mine și ca și prietenii mei. Mă gândesc la mama și la faptul că și eu puteam fi acolo, dacă m-aș fi născut altundeva și altcândva.
Ei vin la noi și își cer scuze că au râs. Ei vin la noi și vorbesc cu noi în franceză și în engleză. Ei vin și glumesc cu noi, ne întreabă de unde suntem și ne spun de unde vin ei. Ei vin la noi și ne fac să înțelegem că și ei sunt exact la fel ca noi. Nu „noi”, adică eu și Codruța, ci „noi” – cei care nu suntem închiși. Întotdeauna după spectacole țin să le spun celor din sală (la discuțiile cu publicul) că abuzatorii nu sunt monștri. E drept, au făcut ceva impardonabil. Totuși, nu au făcut lucrul ăsta din senin, ci din anumite motive, mai complicate sau mai evidente. Și acum, privind acești tineri din sală, înțeleg cu adevărat ce am vrut să spun.
Am încercat să rezum în cuvinte o experiență pe care abia o pot cuprinde cu mintea. În încheiere, poate reușesc să rezum. La Centrul Educațional Buziaș există o mână de educatori dedicați, care încearcă să le dezvolte acestor tineri aptitudini concrete cu care să poată răzbi în viață. Școala e acolo obligatorie. Există tineri de 20 de ani încarcerați acolo, care sunt în clasa I. Trei ani de zile (pentru că aceea este sentința maximă pe care o poți ispăși acolo) se ocupă cineva de tinerii aceia zi de zi. Se fac tot soiul de activități cu ei. După 3 ani, sunt scoși în stradă. Li se dau în mână câți bani au nevoie pentru a ajunge la localitatea lor de baștină. Unii din ei provin din centrele de plasament, unde nu mai sunt primiți înapoi după vârsta de 18 ani. Alții provin din familii extrem de problematice pentru dezvoltarea lor (părinți infractori, încarcerați, dependenți de alcool sau droguri etc.).
Stau și mă gândesc: am 20 de ani. Dacă cineva m-ar scoate în Buziaș, județul Timiș, pe stradă și mi-ar da 80 de lei în mână, ce aș face cu viața mea? Am cazier. Am, poate, doar 3 clase. Nu am unde sta. Cine mă angajează? Cum mă descurc? Aceasta e concluzia mea, și mă gândesc zilnic la ea. Mă gândesc că, da, unii spun pe bună dreptate că se investesc prea mulți bani pentru infractori în comparație cu cât se investește în infrastructură, școli, cultură, sistemul medical etc. Și totuși, nu e îndeajuns. Nu facem îndeajuns.
Ef(f)ect-Af(f)ect” este o iniţiativă a Asociației Mise en Scene și a trupei independente de teatru Re-Act, împreună cu Centrul Pentru Identitate și Promovare Culturală. Proiectul îşi propune o formă de teatru educativ, a cărui spectacol are ca temă – ABUZUL SEXUAL; sesiuni de întrebări și răspunsuri cu publicul, în urma reprezentațiilor, cu participarea unui psiholog cu rol de moderator. Proiectul reunește o paletă largă de instituții și asociații, de la teatre de stat și instituții media cu renume, la organizații care combat în mod activ violența sexuală și domestică și este cofinanțat de Administrația Fondului Cultural Național.
