Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și anunțurile, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul. De asemenea, le oferim partenerilor de rețele sociale, de publicitate și de analize informații cu privire la modul în care folosiți site-ul nostru. Aceștia le pot combina cu alte informații oferite de dvs. sau culese în urma folosirii serviciilor lor. În cazul în care alegeți să continuați să utilizați website-ul nostru, sunteți de acord cu utilizarea modulelor noastre cookie.

Pictură, Vasile Varga

Pictură, Vasile Varga

Vasile Varga, un tehnician al culorii

Maria Pașc 0 comentarii

Foto: Eleonora Costescu (soția) și pictorul Vasile Varga

Pictorul Vasile Varga s-a născut la data de 14 martie 1921, în satul Ususău, județul Arad. După finalizarea studiilor liceale, este încorporat și repartizat militar la București, unde frecventează muzeele Toma Stelian și Krikor Zambaccian. Lăsat la vatră, la 24 de ani, se întoarce la Lipova, unde se apucă serios de pictură și de studiu în domeniul artelor vizuale. După ce citește volumele de istoria artei semnate de George Oprescu, îndrăznește a-i scrie și a-i solicita sprijinul reputatului istoric de artă, pentru a ajunge la București în vederea specializării într-ale picturii. Cu ajutorul lui George Oprescu, în 1948, Vasile Varga devine angajat al Muzeului „Toma Stelian” și, ulterior, este avansat referent principal la Ministerul Artelor. Din dorința de a-și desăvârși pasiunea, se înscrie la Institutul de Arte, unde va avea calitatea de student audient, la care va renunța după doar trei luni de frecventare, din pricina faptului că reforma învățământului din 1948 se produsese, iar Vasile Varga, care venise să învețe pictura, constatase că n-avea de la cine. Dezamăgit de atmosfera din Institutul de Arte, Vasile Varga se hotărăște să o ia pe cont propriu, purcede la studiu personal și îndârjit al picturii. În 1992, Vasile Varga, împreună cu soția, istoricul de artă și cercetătorul Eleonora Costescu, se mută la Lipova, unde pun bazele unei fundații care are ca miză înființarea unui centru de studiu dedicat tinerilor dornici să se formeze în domeniul artelor. Pictorul trece la cele veșnice în 2005, lăsând o operă pictată demnă de a fi prezentată publicului larg și breslei din care a făcut parte.


În prezent, lucrările lui Vasile Varga se află în casa sa memorială din Lipova, intrată în patrimoniul primăriei, și tragem speranță că instituția va face posibil ca lucrările realizate de pictor să fie admirate de public.


Maria Pașc.: Discuţia ta cu Vasile Varga consemnată în frumoasa carte dialogată, „Despre ucenicie”, seamănă cu un tratat de pictură à la Cennino Cennini. Era Vasile Varga, în realitate, un reţetar? Compunea tratate?


Mihai Sârbulescu.: Despre ce realitate vorbim?... Ce tratate? În realitatea cunoscută de mine, obişnuită, a străzii, el era un om ca toţi oamenii. Ca mine şi ca tine. Fără poză de ”artist”. N-ai fi zis, văzându-l, că este pictor. Sau că este un bun reţetar.
Era un foarte bun reţetar, creator de alese meniuri, în laboratorul lui. Nu pe stradă! Un chimist, ori alchimist, uneori chiar în forme de cercetare tridimensională. Un explorator. Secretul lui? Căuta pentru el însuşi piatra filozofală. Şi, mai cu seamă, din iubire pentru acest meşteşug, pictura. Cum cunoşti pictura? Aşa ca în dragoste. Experimentezi amestecuri de culoare. Cum adică? În laborator, chimistul toarnă un lichid dintr-o eprubetă, într-alta, şi iese foc! Ori fum... La un moment, Vasile Varga mersese iată cât de departe cu alchimia culorii: scotea din tuburi culorile cumpărate de la UAP (culori fabricate la Combinatul Fondului Plastic – n.a.), le combina după nişte calcule ale lui, foarte sofisticate, introducea amestecurile înapoi în tuburi (în eprubete, să zicem) şi mergea cu ele la peisaj. Mi-a povestit că odată avea cutia, lada de culori preparate de el atât de grea, încât nu a fost chip să o ridice din loc. Prietenul lui pe viaţă, Gheorghe Berindei, l-a ajutat să o urnească la gară. S-a dus în peisaj cu cutia doldora de culori, a scos tuburile, muniţia, şi: „Brusc, am uitat ce voiam să fac!” Îşi pregătise culori pentru umbră, culori pentru lumină, îndelung socotite... „Ceva în mintea mea s-a tăiat!”, mi-a spus. Aceasta este realitatea. Şi minunăţia picturii.
Altfel, rămâi doar un rețetar.
Să uiţi, să uiţi, să uiţi... Să te uiţi. Ştiu, Mnemosyne, memoria, este mama muzelor. Însă bunica lor este uitarea!


M.P.: Efortul minţii lui fusese atât de istovitor în a calcula şi a combina culorile, încât, odată ajuns în faţa peisajului... A uitat scopul. A pierdut miza acelor amestecuri de el izvodite.


M.S.: Calculele acestea îl diferenţiază de toţi colegii lui, şi ei mari savanţi: Ştefan Sevastre, Mihai Horea, Paul Gherasim... Vasile Varga era cumva mai utopic. Spre deosebire de ei, picta în halat, cu şorţul de lucru. Ca şi Ciucurencu, de altfel. Poate ca să-şi probeze lui însuşi statutul de cercetător!


M.P.: În şcoala primară, Vasile Varga citise toată seria Sherlock Holmes... Visa să se facă detectiv. A ajuns să fie detectiv într-ale picturii.


M.S.: Bravo, Maria! Frumos zici. Asta chiar îmi dă de gândit... Şi a luat-o temeinic, precum Hercule Poirot. Ai în faţă spectrul cromatic, culorile, curcubeul... Toate date de la facerea lumii, predicate. Unde este substantivul? Şi unde-i ascuns banditul, cu masca? Ce este cu pictura, nu cumva înşeală?


M.P.: O pictură înşelătoare?! Heidegger s-ar cutremura! Ce ne facem cu adevărul pe care el îl predică, parte constitutivă a operei de artă? 


M.S.: Strugurii lui Apelles! O pictură înşelătoare, tu, cu întrebările tale.... În filosofia Zen, perfecţiunea este să vezi Steaua Sudului pe cerul de nord, ceea ce este absolut imposibil. Ori, în cazul unui roşu, te poţi întreba: roşul acesta este roşu, sau e galben?
Vasile Varga avea o mulţime de instrumente pentru înţeles pictura, temperatura ei, de el însuşi puse la cale, unele ca nişte ceasuri solare, altele orânduite plan... Andrei Rosetti a încercat să descifreze notiţele lui. N-a priceput nimic, fiindcă nici nu avea cum. Nimeni nu are cum. Numai Vasile Varga ţine socoteala.


M.P.: Aici ar încăpea o întâmplare foarte simpatică, ce ilustrează riscurile profesionalizării. Protagonist, Andrei Pleşu. Istoric de artă – aceasta este specializarea lui oficială – pentru teza sa de doctorat, atacă tema peisajului în pictura europeană. Merge la reputatul profesor Gombrich, autorul impresionantului best-seller ”Story of Art”, și îşi anunţă tema. Reputatul profesor îl căpătuieşte cu sfaturi. Pentru peisajul în cultura europeană, ar fi bine să ai termen de comparaţie, de pildă pictura chineză. Ca să înţelegi pictura chineză, ar fi bine să înveţi chinezeşte. După ce vei fi învăţat chinezeşte şi te vei fi familiarizat cu mediul chinezesc, chestiune care îţi va lua mult timp, slabe sunt şansele să te mai întorci la peisajul european... Dar ce bine că Andrei Pleşu este Andrei Pleşu! Şi din ce în ce tot mai el! Aşa ne-am ales cu „Sentimentul naturii în cultura europeană”.În pictură poţi face performanţă autodidact fiind? Câţi Van Gogh sunt îngăduiţi pe lumea aceasta?


M.S.: Toţi pictorii sunt autodidacţi. Într-un fel, lumea e plină de Van Gogh.


M.P.: În ce sens?


M.S.: În sensul în care pictura trebuie luată pe cont propriu, pe spinarea ta, pe pielea ta. A lua lucrul pe cont propriu, se poate numi autodidact. Să luăm exemplul lui Michelangelo, despre care tot mi-ai povestit. A fost elevul lui Verrocchio, a avut parte de şcoală bună. Dar tot pe cocoaşa lui proprie a încasat-o şi Michelangelo.


M.P.: Cât cântăreşte diploma?


M.S.: Nici cât o monedă calpă!


M.P.: Atunci, spune-mi ce v-a fost dat vouă să auziţi, când Paul Gherasim l-a expus pe Vasile Varga în expoziţiile Prolog?


M.S.: Toţi cei cu diplome de avangardişti s-au simţit jigniţi. Nu înţelegeau ce caută acest personaj interbelic, Vasile Varga, în expoziţiile Prolog – îi spun ,,interbelic” de dragul tău şi al istoricilor de artă, să aveţi voi ce pune în sertare, de fapt pictura este atemporală. Cuprinde spaţiu, mai puţin însă şi timp. Timpii se acordă istoricilor, cu asta ei se ocupă... Toată avangarda română s-a scandalizat (râde – n.a.).


M.P.: Vezi cât cântăreşte diploma: închide gura lumii!


M.S: Sau o lasă cu gura căscată. Diploma cântăreşte pentru amatorii de instituţii. Pentru a fi cuprins într-o instituţie îţi trebuie diplomă. Pentru a fi autonom, autodidact, pentru a te juca în parc, de pildă, nu îţi trebuie nicio diplomă. Eşti liber să faci ce vrei: „Şi-aşa-mi vine câte-un gând, măi, dorule / Şi-aşa-mi vine câte-un gând / Să plec pe păduri cântând / Să plec pe păduri cântând, măi, dorule” – versurile acestea îi plăceau lui Horia Bernea. Pentru a o lua pe păduri cântând nu îţi trebuie diplome. Diogene ce diplomă avea?


M.P.: Butoiul!Lui Horia Bernea îi plăceau instituţiile. Ce e rău în a fi într-o instituţie?

M.S.: Eu prefer pădurile. Dacă vrei însă să faci ceva de amploare, măreţ, cuprinzător, îţi trebuie instituţie. Un exemplu: Robin Hood, în pădurea din Sherwood. Robin Hood a făcut din pădurea aceea o instituție..Altele: Andrei Pleşu cu Institutul de Studii Avansate – NEC, Bernea cu Muzeul Ţăranului (MȚR), Liiceanu cu Humanitas... Robin ştia bine să ţintească. Paul Gherasim a făcut la Stavropoleos o instituţie, acum biserica este prezentată în ghiduri ca obiectiv turistic, pe bună dreptate. Paul a făcut-o de unul singur.


M.P.: Paul Gherasim este el însuşi o instituţie!


M.S.: Venim iar la maestrul autodidact... A lua toate pe cont propriu, întocmai ca autoflagelare. Fiindcă flori de primăvară îmi vine greu să numesc această corvoadă, pictura, ,,Eu răspund pentru ceea ce fac!”, spune Paul.
Aud mereu: „Îmi place să pictez” (oftează – n.a.). În general, pictorilor amatori le place să picteze. Ceilalţi suferă, simt povara pe umeri, bătaia pensulei, a cuţitului de paletă, albastrul otrăvitor de Prusia... Ochii care slăbesc în bătaia calculatorului...
M.P.: Legat de instituţii, îmi vine în minte un pasaj din cartea lui Denis de Rougemont, „Partea diavolului”: Am găsit o soluţie la toate problemele lumii! – auzind acestea, diavolul începe a se impacienta. Am să creez o instituţie şi o să o fac să funcţioneze! – auzind soluţia, diavolul răsuflă uşurat.


M.S.: Ça va!, îi ţine isonul Jacques Brel. Ştii cântecul?
”Un jour, un jour le Diable vint sur terre,
Un jour le Diable vint sur terre pour
Surveiller ses intérêts, il a tout vu le
Diable, il a tout entendu, et après avoir
Tout vu, après avoir tout entendu, il est
Retourné chez lui, là-bas.
Et là-bas, on avait fait un grand banquet,
À la fin du banquet, il s'est levé le Diable,
Il a prononcé un discours:
Ça va (...) /Ça va (...) /Ça va (...) / Les États.”
Și statele pot fi privite ca niște instituții, nu? Ai dreptate.
 
M.P.: Vasile Varga, copil fiind, cu dragoste de carte, şi-a vândut toată biblioteca într-o zi, s-a dus cu banii la prăvălie şi i-a dat pe culori.


M.S.: Dar ce are de zis Joseph Beuys la așa ceva? După Beuys, cea mai mare greşeală a unui artist contemporan ar fi să intre într-o prăvălie şi să prăpădească banii pe pânză pentru pictură. Demonic, nu? Ori, pur şi simplu, stupid. Poftim manifest artistic! Mai ai nevoie de ştampilă, pentru marca lui academică? Ça va, Ça va!


M.P.: Prima pictură a lui Vasile Varga i-a fost şi prima lui dezamăgire, a văzut ce decalaj există între ceea ce se mişcă în tine şi ceea ce poţi înfăptui. De aceea a trecut la analiza lui savantă a potenţialului tuburilor de culoare. Întotdeauna există o enormă distanţă între ceea ce se mişcă în tine şi ceea ce poţi realiza. Asta nu doar în pictură, ci şi în viaţă.


M.S.: În toate. Suferinţa tuturor oamenilor, nu numai a pictorilor. Dacă plasezi idealul foarte sus, vezi Eminescu: „Dar el se ’nalţă tot mai sus / Ca să nu-l poţi ajunge” – aşadar, dacă modelul ideal este prea îndepărtat, suferi. Nu sunt ca Rembrandt!, îţi spui. Nici ca Velàsquez! Şi nici altă supă nu-i ca la mama acasă! Și nici socoteala de-acasă nu se potrivește cu cea din târg. Te dai de ceasul morţii. Bine ar fi să fie plasat idealul mai jos, genul proxim. Geniul creştinătăţii, de atins cu mâna. Van Gogh, lui Theo: „Noi nu trebuie să trăim pentru ideile măreţe, ci pentru cele mai mărunte chiar, crede-mă!”


M.P.: Van Gogh dorea să facă picturi care să poată fi puse într-o bucătărie de ţărani.


M.S.: Se află unul în bucătăria ta, Maria, unde pregăteşti gustarea lui Mihăiţă! S-ar putea să fii unică pe lume, cu o reproducere după Van Gogh, expusă aici. O am în ochi. La muzeul  Guggenheim nu am întâlnit aşa ceva. Acolo nu există bucătărie.


M.P.: Mi-ar plăcea să aud şi despre alţii că au apucături asemenea. Pentru Van Gogh ar trebui lansat un program mondial: „Van Gogh în fiecare bucătărie!” Între ceea ce se mişcă în tine şi ceea ce poţi să realizezi ca pictor te loveşti de limbajul picturii. Altă bucătărie. Aceeaşi supă.


M.S.: Sherlock Holmes, la cazanul cu supă? Interesantă propunere. La prima expoziţie Prolog, Andrei Pleşu a ridicat o problemă: „Când se schimbă conţinutul picturii, nu se modifică şi forma?” Fiindcă noi pictam ,,clasic”, cu floarea de măr. Am răspuns eu: „Conţinutul picturii este întotdeauna acelaşi. Unicul. Dar îşi pune măşti, ca bandiţii, să se ascundă. Adică întruchipează forme diferite. – Ori, dacă eşti detectiv, trebuie să ai capacitatea de a desluşi conţinutul unic, în mulţimea bandiţilor, a măştilor pe figură. Forme: baroc, fovism, constructivism, amatorism... Totul este să te pricepi la cazanul cu supă.


M.P.: Oare de ce Vasile Varga nu a urmat o şcoală de pictură?


M.S.: Când a ajuns el în şcoală, supa era apă chioră. După reforma învăţământului (1948). A stat câteva luni la bellele arte, vorba lui Horea Paştina, pe urmă a renunţat. Nu avea nimic de învăţat acolo.
Paul Gherasim i-a expus lui Vasile Varga, într-o expoziţie Prolog, două pasteluri cu un soare pe cer, foarte frumoase. Dar foarte mici ca dimensiune. Paul: „Dacă erau de doi metri pe trei şi făcute de un american, ce importante ar fi!”


M.P.: Seamănă cu lauda pe care i-a adus-o Michelangelo lui Cellini. Când i s-a arătat o agrafă făcută pentru beretă, lucrată de tânărul Cellini, Michelangelo ar fi afirmat: „Dacă această operă ar fi fost mare, dacă ar fi fost sculptată în marmură sau turnată în bronz şi ar fi păstrat acelaşi desen, ar fi uimit lumea.” Mai spune-mi despre experienţa de detectiv a lui Vasile Varga.


M.S.: A picta la şevalet, în picioare, e una şi a sta jos, pe scaun, alta. Dacă stai priponit în picioare gestul mâinii se schimbă, fie că te dor genunchii (te mai şi temi că va veni ploaia, când eşti în peisaj), aşadar... Ai un gest rapid. Când stai pe scaun, calculezi mai mult.

Lucrări colecția Costina:

 

 

 

FOTO: Vasile Vlaga împreună cu soția, Eleonora Costescu

Comentarii

loading...