Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și anunțurile, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul. De asemenea, le oferim partenerilor de rețele sociale, de publicitate și de analize informații cu privire la modul în care folosiți site-ul nostru. Aceștia le pot combina cu alte informații oferite de dvs. sau culese în urma folosirii serviciilor lor. În cazul în care alegeți să continuați să utilizați website-ul nostru, sunteți de acord cu utilizarea modulelor noastre cookie.

Virginia Zeani, una dintre strălucitoarele legende ale lumii, sărbătorită în țara sa natală (II)

Virginia Zeani, una dintre strălucitoarele legende ale lumii, sărbătorită în țara sa natală (II)

Tineri artiști lirici din Iran, Australia, Coreea de Sud, Serbia sau Armenia concurează, în cadrul prestigiosului „L’Assoluta Virginia Zeani Royal Voice Competition“, pentru Marele Trofeu care, prin bunăvoința Casei Regale a României, poartă sigiliul Regelui Mihai I.

Maria Capelos 0 comentarii

Festivalul Internațional de Operă „Virginia Zeani“, care va avea loc la Târgu Mureș, Reghin și Cluj, în perioada 31 mai – 9 iunie, este o reverență adusă sopranei Virginia Zeani, una dintre marile voci ale lumii, care s-a născut în Transilvania.

Continuăm să spunem povestea marii soprane, Virginia Zeani, cea care acum, la 93 de ani, este celebrată în România, țara în care s-a născut și a deprins meșteșugul cântecului, printr-un festival internațional de operă.

 

O lume întreagă a acceptat să o venereze

„Zeani a dominat atât de mult spectacolul, cu strălucirea geniului ei, încât orice altceva aproape s-a cufundat în uitare. Doamna Zeani a ţesut un văl sonor divin. Puritatea liniei sale vocale şi frumuseţea magică a artei ei o fac una dintre stelele operei de astăzi”, scria The Evening Herald, din Dublin, după prima ei Lucia di Lamermoor în Irlanda. Volumul uriaș de muncă, numeroasele turnee, numeroasele roluri pe care și le-a asumat Virginia Zeani poate că ar putea părea ceva de domeniul fantasticului pentru un artist care și-a început cariera în zilele acestea.

În ultimii ani ai secolului XX, salariile erau extrem de mici, cât să le pară ridicole celor care debutează acum. Nici rețelele de impresariat nu își găsiseră încă procedurile. Lipsa de interes a impresarilor pentru acest domeniu captivant al spectacolelor de operă, combinate cu plăcerea nemaipomenită de a cânta au determinat-o pe Virginia Zeani, la fel ca și pe restul artiștilor din epocă, să ducă o viață tumultuoasă, adeseori departe de casă și familie.

Și-a numărat orele, zilele și anii în roluri, de la cel al Desdemonei, un triumf răsunător, care i-a adus ropote de aplauze la Opera din Roma, la Opera din Berlin sau la Metropolitan Opera House din New York. Vreme de 30 de ani de atunci, aplauzele n-au mai contenit, fie că au răsunat la Metropolitan Opera din New York, la Teatrul Balșoi din Moscova sau la Londra, la Covent Garden. A jucat de vreo 500 de ori, cu reînnoită bucurie, rolul Violettei Valéry, o eroină romantică, pe care o înțelege în toată splendoarea sensibilității ei, așa cum a văzut-o Dumas. Un personaj care s-a transformat, de-a lungul timpului, căpătând profunzime pe măsură ce aduna înțelepciune. Dar, așa cum a spus-o de multe ori, până la urmă, nu ești un mare artist dacă nu înțelegi corect și nu exprimi sufletul unui personaj.

A cântat alături de Gigli în 1950, în Cairo, în “L’elisir d’amore”, iar strălucirea acelui moment a rămas o amintire dragă din epoca marilor succese. La data acestui spectacol avea 24 de ani, iar Gigli era de 64. În vremea aceea, Cairo şi Alexandria erau adevărate capitale ale operei mondiale. Exista o îndelungată şi strălucită relaţie între Egipt şi companiile italiene de operă. Regele Farouk domnea pe atunci, iar serile la operă erau reuniuni strălucitoare, frecventate de corpul diplomatic şi de aristocraţia egipteană. Totul era opulent şi elegant.

„Cu vocea sa magică, superba soprană brunetă a deschis excepţional aseară stagiunea de operă italiană de la Stoll Theatre“, spunea Noel Goodwin, impresionat de spectacolul Lucia di Lamermoor jucat la Londra. „Numele ei este Virginia Zeani, are 30 de ani, s-a născut în România şi cântă la Scala din Milano. Publicul a aclamat-o pentru o capodoperă pe care Londra nu a mai ascultat-o de 32 de ani. Pare incredibil că renumita creaţie a lui Donizetti nu a mai fost pusă în scenă aici de atâta timp. Dar există puţine cântăreţe potrivite să o cânte. Scena nebuniei Luciei şi sextetul anterior sunt două dintre cele mai cunoscute pasaje din istoria operei. Aseară, amândouă au fost cântate cu multă vervă şi entuziasm. Domnişoara Zeani este o soprană strălucită şi o bună actriţă. Ea s-a avântat în acest rol cu multă căldură, creând o adevărată revărsare de sunete ca mierea“.

 

Marea Dragoste a venit tot La Scala

Marea dragoste a găsit-o tot pe scenă. La Scala din Milano, unde a fost invitată să apară într-o producție nouă a operei „Giulio Cesare“ de Händel, în care urma să-i dea replica faimosului bas Nicola Rossi-Lemeni, un bărbat extraordinar de inteligent și cultivat din toate punctele de vedere. Totodată, un intelectual, pasionat de istoria antică, și un bărbat sensibil, autor a cinci volume de poezie, dintre care unele premiate în Italia. Exista în el ceva care fascina oamenii. Îşi începuse cariera la 23 de ani, cu recitaluri, şi uimise lumea prin diversitatea repertoriului.

Putea să cânte perfect în rusă, franceză şi germană şi, fireşte, în italiană. Virginia îl știa de zece ani, încă de la venirea în Italia, mai ales că fusese invitată cândva de Maestrul Perlea să-l vadă într-un spectacol. “Cred că avea cam 26 de ani pe atunci. Am fost încântată şi de Nicola pe scena Teatrului Scala. În pauză, am auzit lumea vorbind despre Nicola, despre câte limbi străine ştia şi despre recitalurile pe care le dăduse”, își amintea Virginia Zeani. Poate că însăși Maria Callas îl remarcase cândva, dar aceasta este o poveste pe care nimeni nu a spus-o vreodată. Nicola este considerat, de obicei, autorul debutului ei la Arena din Verona. Oricum, venise la Milano însoțit de Callas. Se întorceau din America și, ca să economisească bani, amândoi traversaseră Oceanul cu un vapor rusesc, o reală aventură – avea să se spună mai târziu -, având în vedere pretențiile de lux ale capricioasei Callas. “Maria era prietenă foarte apropiată cu soţul meu, Nicola, dar pe mine mă privea cu mai puţină simpatie“, spune Virginia Zeani.

Întâlnirea lui Nicola cu Virginia a fost, cel mai probabil, mâna destinului, pentru că în rolul pe care îl preluase trebuia să apară, de fapt, chiar Maria Callas. “Am cântat duetul, unul foarte frumos, și m-am simţit tare uşurată auzind aplauzele, căci ştiam că publicul fusese dezamăgit că nu cânta Callas. În timpul aplauzelor, Nicola s-a întors către mine uluit şi mi-a spus: „Cine eşti tu? De unde ai apărut?“.

„Sunt Virginia Zeani“, am răspuns eu. El a dat din cap, a zâmbit şi a zis „Zeani… Foarte drăguţ. Foarte frumoasă voce“. Apoi a mers să-şi îmbrace costumul pentru actul al doilea. Şi eu la fel. Sincer vorbind, eram copleşită de emoţie şi nu mă gândeam la Nicola, ci la pasajele dificile din actul al doilea”, își amintea Virginia Zeani. În fața acestei mari iubiri, care avea să dureze o viață, lumea întreagă a părut că-și pierde imperativele absolute. Simțindu-se, probabil, văduvită, la rândul ei, lumea a reacționat cu multă ostilitate. „Niciunul dintre noi nu se aştepta la atmosfera de iad de care am avut parte după ce s-a aflat de căsătoria noastră. În cercurile muzicale milaneze, reacţia a fost un amestec de consternare şi furie. Nu pot să vorbesc despre vremurile acelea fără să îmi amintesc uluirea cu care am descoperit cât de înfuriaţi erau oamenii, auzind că ne căsătoriserăm. Ostilitatea devenise aproape palpabilă, mai ales din partea unor oameni atât de importanţi pentru soarta carierei mele. Şi acum tremur când îmi amintesc”, spunea Virginia Zeani.

În 1957, anul în care Virginia s-a căsătorit cu Nicola, semnase un contract de trei ani cu Metropolitan din New York. După o romantică lună de miere la Santa Margherita, lângă Rapallo şi Portofino, la un an de la căsătorie, însă, a venit pe lume un fiu, Alessandro și, deși contractul îi punea la picioare una dintre cele mai mari scene ale lumii, acesta a fost, rapid, istorie. Virginia Zeani, care locuia din 1957 la Roma, a decis să cânte doar La Scala și în toate celelalte teatre italiene. Au urmat 34 de ani de iubire și soare. Nicola a murit pe 12 martie 1991 de cancer la ficat, la spitalul din Bloomington. Avea 70 de ani. În oraş s-a ţinut o slujbă specială în amintirea lui. Toate ziarele din Italia au scris despre moartea lui, dedicându-i jumătate de pagină.

„Întotdeauna am fost uimită că nu există nicio biografie a soţului meu, Nicola Rossi-Lemeni. Înainte să moară, discutam într-o zi cu el despre cronicile din ziare şi alte obiecte păstrate din carierele noastre, iar Nicola mi-a spus: „Cine ar fi interesat de ele? Mai bine să uităm totul.“ M-a uimit, fiindcă el a fost una dintre cele mai strălucitoare stele ale unei pleiade de mari cântăreţi italieni. Numele lui era rostit în aceeaşi serie cu nume precum Tebaldi, Callas, Simionato, Di Stefano, Bastianini, Gobbi şi Del Monaco. A luminat opera italiană între anii 1940 şi anii 1970 şi a fost una dintre cele mai importante personalităţi ale scenei lirice. Era răvăşitor de carismatic şi la apogeul carierei a fost aclamat pentru vocea fină şi dulce şi pentru simţul muzical şi dramatic ieşit din comun. Sonoritatea învăluitoare a glasului său şi felul în care domina scena i-au adus pentru totdeauna un loc în analele operei”, spunea Virginia Zeani.

 

30 de ani de carieră academică în America

În prezent, Virginia Zeani, care are 93 de ani, trăiește în Statele Unite, undeva, pe un țărm al Atlanticului, ferit de ierni aspre și doar din când în când vizitat de uragane capricioase. Avea 55 de ani când a traversat Oceanul și avea și curajul de a construi un drum nou într-o lume nouă. Vorbea fluent, pe lângă româna nativă, franceză, italiană și spaniolă, și în 2-3 luni a învățat și limba engleză.

După aproape 30 de ani de carieră pe scenă, au urmat tot atâția în aula universității, alături de studenți. În 1980 a început colaborarea cu Universitatea din Indiana, colaborare care a durat 24 de ani. Virginia Zeani a fost distinsă cu titlul de profesor emerit ­- cea mai mare distincţie pe care instituția o decerna. În momentul acela, Facultatea de Muzică de la Universitatea Indiana era cea mai mare şcoală de muzică din Statele Unite şi avea propriul său teatru de operă, cu o istorie strălucită. Facultatea avea patru orchestre simfonice, o orchestră de cameră şi un cor cu 50 de membri.

“În anii 1980 începusem deja să mă gândesc cât timp vreau să mai rămân pe scena lirică. Aveam 55 de ani şi începusem să cânt de la 20. Şi am cântat mult! Între timp, eram și cam dezamăgită din cauza montărilor moderne. Metodele de punere în scenă se schimbaseră mult de la începuturile carierei mele. Pe scenă se instalau acum microfoane. Astăzi, este o practică folosită des, dar pe vremea când cântam noi la Arena din Verona nu se făcea aşa, fiindcă învăţaserăm să proiectăm foarte bine sunetul. Mai mult, unele montări erau o adevărată farsă. Regizorii cred uneori că spectatorii nu sunt suficient de inteligenţi ca să vadă opera aşa cum a gândit-o compozitorul. Ca urmare, plasează acţiunea din Tosca în vremea lui Hitler. Sau pe cea din Carmen în cosmos. Sau pe cea din Cosi fan tutte pe plajă, cu Dorabela şi Fiordiligi în bikini. Unii regizori cred că opera este un gen îmbătrânit, care are nevoie de înnoire. Nu! Opera este întotdeauna proaspătă”, își amintea Virginia Zeani.

Schimbarea s-a produs din întâmplare. În timp ce Nicola era la Treviso, ca membru al juriului la o competiţie vocală internaţională, vechiul lui prieten Lorenzo Alvary l-a întrebat în numele decanului Charles Webb dacă ar accepta un post de profesor la Facultatea de Muzică a Universităţii Indiana.

La scurtă vreme, el a primit invitaţie la două aniversări importante în Statele Unite: 50 de ani de existenţă ai Operei din San Francisco, la care cântase multe roluri, şi 25 de ani de existenţă ai Operei din Chicago, la a cărei deschidere cântase în Don Giovanni. Aşa că a ajuns şi în Indiana, unde, spunea el, „a fost uluit să descopere o şcoală de muzică absolut extraordinară“ şi s-a îndrăgostit de teatrul său de operă, una dintre sălile americane cu cele mai bune dotări.

Ca urmare, a acceptat invitaţia domnului Webb de a lucra acolo două semestre, ca profesor asociat. Înainte de sfârşitul lor, a venit şi Virginia şi „amândoi au decis că aşa era scris să fie“.

 

Muzeu Virginia Zeani

Asociația „Together on Top“, organizator al Festivalului Regal de Operă „Virginia Zeani“, în parteneriat cu autoritățile locale din Solovăstru, au inițiat, încă din anul 2018, un proiect comun de înființare a „Muzeului Virginia Zeani”. Locuința în care s-a născut și a copilărit soprana născută în România a funcționat în ultimii ani ca dispensar al satului. În cadrul acestui proiect, care ar putea fi finalizat în următorii doi ani, casa urmează să fie restaurată intergral și va deveni o destinație culturală și turistică. Prin bunăvoința autorităților locale, dispensarul va fi mutat într-un nou sediu, iar casa va fi restaurată și reamenajată, urmând să fie recuperate de la donatori și o parte dintre piesele originale de mobilier sau alte obiecte cu valoare istorică.

Cetățean de onoare al comunei Solovăstru și al orașului Reghin, soprana Virginia Zeani deţine peste 50 de importante premii şi distincţii naţionale şi internaţionale, printre care Decoraţia Regală „Nihil Sine Deo”, acordată în 2011 de regele Mihai I al României, sau titlurile de doctor honoris causa decernate atât de Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti, cât şi de Universitatea „Babeş-Bolyai“ din Cluj-Napoca.

Comentarii

loading...