Bugetul, care va fi intens dezbătut în lunile următoare, dacă nu chiar în anii următori, propune legarea accesării fondurilor politicii de coeziune – care susţin dezvoltarea economică şi investiţiile în statele membre – de anumite condiţii, cum ar fi acceptarea refugiaţilor. Comisia a propus separat şi un alt mecanism care să condiţioneze accesarea fondurilor europene de respectarea statului de drept. În ultimii ani Bruxelles-ul a acuzat în mod repetat Ungaria şi Polonia că încalcă regulile şi normele UE, iar aceste noi măsuri au ca obiectiv să oblige statele membre să le accepte sau, în caz contrar, să suporte consecinţe financiare. Însă capacitatea UE de a le implementa şi a obliga astfel statele membre să se conformeze este limitată. Dacă cineva are puterea de a forţa membrii UE să-şi schimbe atitudinea, acesta este Berlinul, nu Bruxelles-ul.
Regula unanimităţii
Discordia dintre Comisia Europeană, de o parte, şi Polonia şi Ungaria, de cealaltă parte, a atins punctul culminant după criza migraţiei cu care s-a confruntat Europa în anul 2015. Într-un efort de a împărţi povara preluării valului de refugiaţi, statelor membre li s-au repartizat cote cu un număr de refugiaţi pentru fiecare. Ungaria şi Polonia, precum şi Republica Cehă au refuzat să aplice schema cotelor. Polonia a oprit primirea refugiaţilor după decembrie 2015; Ungaria a refuzat de la bun început sistemul de cote. Comisia Europeană a reacţionat trimiţând anul trecut aceste trei ţări în faţa Curţii de Justiţie a UE.
Criticile Bruxelles-ului faţă de Polonia şi Ungaria fac referire şi la alte măsuri adoptate de aceste două ţări în ultimii ani. Reformele judiciare întreprinse de Polonia ameninţă statul de drept permiţând interferenţa guvernului în sistemul judiciar, sau cel puţin aşa susţine Bruxelles-ul. UE a criticat în acelaşi timp şi Ungaria pentru încălcarea libertăţii de exprimare prin măsurile luate împotriva ONG-urile finanţate din străinătate şi a altor instituţii precum Universitatea Central-Europeană, pe care a ameninţat-o că o va închide.
Dacă Bruxelles-ul doreşte să pună presiune pe aceste ţări pentru a-şi schimba comportamentul, ameninţarea cu tăierea fondurilor, folosite pentru investiţii publice în sectoare precum infrastructura sau în sprijinirea dezvoltării sectorului privat, este cea mai bună opţiune pe care o are la dispoziţie. Pentru că Polonia şi Ungaria au beneficiat amândouă de fondurile structurale europene după aderarea la UE. În anul 2016, fondurile europene au reprezentat 4,2% din venitul naţional brut al Ungariei şi 2,1% din cel al Poloniei. Până la sfârşitul ciclului bugetar 2014-2020, Polonia ar urma să primească fonduri europene de circa 100 de miliarde de euro, mai mult decât oricare alt stat membru al UE.
Dar problema pentru UE este că regula votului face dificilă adoptarea unor măsuri punitive. Propunerea de buget pentru ciclul 2021-2027 trebuie aprobată cu unanimitate, iar Polonia şi Ungaria în mod previzibil vor vota împotriva oricăror măsuri care ar sancţiona ţările ce refuză cotele de refugiaţi. În plus, Comisia Europeană caută să obţină şi autoritatea de a opri plata unor fonduri către acele state membre despre care consideră că nu au sisteme judiciare independente, invocând dificultatea de investigare a cazurilor de fraudă sau risipă în cheltuielile publice. (…) Fără alte mijloace de a restrânge accesul la fondurile structurale, opţiunile UE de a-şi impune punctul de vedere în faţa membrilor neascultători prin măsuri reglementare sunt limitate.
Totuşi, pentru aceasta UE ar putea să nu aibă deloc nevoie de reglementări. Germania, liderul de facto al UE, a fost de asemenea critică faţă de membrii ei rebeli. Pentru a-şi menţine bunăstarea economică, Germania are nevoie ca UE să rămână intactă şi ca toţi membrii ei să acţioneze la fel pentru a garanta continuarea acestei bunăstări. Şi, spre deosebire de UE, Germania are pârghii de influenţă economică substanţiale faţă de aceste ţări – exceptând cazul când mâinile îi sunt legate de regula unanimităţii.
Influenţa Germaniei derivă din faptul că economiile Poloniei şi Ungariei sunt strâns legate de cea germană. În anul 2016, aproape un sfert din comerţul exterior al Poloniei şi Ungariei s-a făcut în relaţia cu Germania. Este important, dacă avem în vedere că în acel an exporturile au contribuit cu 52% la PIB-ul Poloniei şi cu un procent uimitor de 89,5% la cel al Ungariei. Atât Ungaria cât şi Polonia găzduiesc filiale ale unor companii germane şi formează o componentă esenţială a lanţului german de producţie-distribuţie. Tot în 2016, 24% din investiţiile străine directe în Polonia şi 26,7% din cele în Ungaria au provenit din Germania. Dacă vrea, Germania ar putea să ameninţe cu tăierea investiţiilor, cu restrângerea legăturilor de afaceri şi a volumului comerţului.
Problema este însă că punerea în practică a unor astfel de ameninţări ar fi rea şi pentru Germania. Pentru că o diminuare a investiţiilor în Polonia şi Ungaria ar provoca Germaniei pierderi economice şi, chiar mai important, ar creşte sprijinul popular pentru mişcările eurosceptice din aceste două ţări est-europene, care ar putea deveni astfel şi mai sfidătoare decât în prezent. Guvernele polonez şi ungar vor încerca să exploateze aceste ameninţări prezentându-se, ele şi votanţii lor, drept victime ale constrângerilor germane. Chiar şi acei alegători care nu sunt susţinători ai premierului ungar Viktor Orban sau ai partidului polonez Lege şi Justiţie s-ar putea întoarce împotriva UE acuzând-o că pedepseşte un popor pentru acţiunile unui guvern pe care ei nu-l susţin. S-ar putea să nu fie o soluţie perfectă, însă Germania are puţine alte opţiuni dacă doreşte să menţină blocul comunitar unit. Guvernul cancelarului Angela Merkel trebuie să acţioneze cu atenţie, folosind o combinaţie de ameninţări atât pe plan bilateral cât şi la nivelul UE pentru a încuraja Polonia şi Ungaria să accepte concesii, dar fără să scoată complet afară din scenă vreuna dintre aceste ţări. (Un lucru care complică situaţia este că guvernul german şi-a pierdut din susţinere la alegerile din septembrie.)
Adevărata confruntare aici nu se dă între Polonia şi Ungaria, de o parte, şi UE, de cealaltă parte. Cea care se confruntă cu Polonia şi Ungaria este Germania. Pentru Polonia şi Ungaria, ameninţarea că vor suporta consecinţe economice dacă nu îndeplinesc unele cerinţe este foarte reală, dar ea nu vine de la Bruxelles, ci de la Berlin.
