Erdogan (64 de ani) conduce Turcia din 2003, mai întâi ca prim-ministru, apoi ca preşedinte din 2014.
El a transformat Turcia prin proiecte de dezvoltare şi politici vizând creşterea economică, ”eliberând” totodată câmpul de expresie religioasă în această ţară musulmană şi impunându-se ca actor-cheie pe scena internaţională.
Şeful statului turc a bulversat calendarul politic anunţând în aprilie că alegerile prevăzute iniţial pe 3 noiembrie 2019 vor fi devansate pe 24 iunie 2018, anunţ motivat desigur de temerea referitoare la o criză economică, ce îşi arată colţii printr-o o cădere vertiginoasă a lirei turceşti, o inflaţie cu două cifre şi un important deficit de cont curent.
Miza acestor alegeri este considerabilă, deoarece învingătorul va avea puteri întărite, adoptate la cererea lui Erdogan, prin referendumul din aprilie 2017, la mai puţin de un an după ce a scăpat de o tentativă de puci întreprinsă de militari rebeli în iulie 2016.
Imbatabilul preşedinte turc a trebuit să înfrunte în această campanie expresă o uniune neaşteptată a partidelor de opoziţie şi un concurent, Muharrem Ince (CHP, social-democrat), capabil să rivalizeze cu el.
Dacă preşedintele în exerciţiu pare să fie favorit la prezidenţiale, s-ar putea – potrivit unor numeroşi observatori – să nu obţină mai mult de 50% din voturile necesare pentru a câştiga din primul tur şi partidul său, AKP, să-şi piardă majoritatea în parlament.
”Noua energie” a opoziţiei i-a permis lui Erdogan să orienteze dezbaterea în timpul campaniei, ceea ce este ”o premieră”, în opinia lui Asli Aydintasbas, expertă la Consiliul european pentru relaţii internaţionale. Acest lucru l-a determinat pe Erdogan, de exemplu, să promită, după ce alţi candidaţi promiseseră, ridicarea stării de urgenţă, în vigoare în Turcia de la puciul eşuat.
Unitatea opoziţiei se explică în parte prin victoria strânsă a taberei ”da” la referendumul privind revizuirea constituţională care extinde puterile prezidenţiale, referendum câştigat cu 51,4% din voturi.
”Acest rezultat arată un vot solid al opoziţiei care poate fi calificat drept un vot anti-Erdogan”, explică Aydintasbas. ”Prin urmare, este firesc pentru opoziţie să se unească pentru a consolida votul anti-Erdogan”, a adăugat ea.
Pentru Elise Massicard, cercetătoare de la CNRS şi CERI/Sciences Po, aceasta se explică şi prin sistemul prezidenţial care va veni şi prin voinţa ”de a nu lăsa concentrarea puterilor la Erdogan şi AKP”.
Dacă diferitele formaţiuni ale opoziţiei au decis să se prezinte cu candidaţi proprii la prezidenţiale, majoritatea au căzut de acord să susţină candidatul care va ajunge eventual în turul al doilea cu Erdogan pe 8 iulie.
Prin urmare, faţă de o alianţă formată din AKP şi ultranaţionalişti MHP, mai multe partide ale opoziţiei, inclusiv CHP şi o nouă formaţiune a dreptei naţionaliste, Partidul Iyi, condus de Meral Aksener, fostă şefă la Interne, s-au aliat pentru legislative.
”Ideea prezidenţializării este de a ieşi întărit, dar, dacă Erdogan nu obţine majoritatea în parlament, din punct de vedere politic aceasta nu este deloc o întărire”, potrivit lui Massicard.
În condiţiile controlului guvernului asupra principalelor media, unii candidaţi şi partide de opoziţie, absenţi de la emisiuni şi de pe primele pagini ale presei, au rivalizat în ingeniozitate pentru a se face auziţi, îndeosebi pe reţelele sociale.
Selahattin Demirtas, candidatul partidului prokurd HDP, a trebuit să facă o campanie dintr-o celulă de închisoare, unde este în detenţie preventivă din noiembrie 2016, fiind acuzat de activităţi ”teroriste”.
Denunţând încarcerarea ”politică”, Demirtas a făcut campanie pe reţelele sociale prin intermediul avocaţilor săi şi a profitat de un apel telefonic autorizat cu soţia sa pentru a ţine – prin difuzorul telefonului – un fel de ”reuniune”, filmată şi difuzată de partidul său.
Potrivit lui Aydintasbas, este ”firesc” ca AKP să piardă din viteză după 16 ani la putere, cu atât mai mult cu cât situaţia economică s-a degradat şi există şi un candidat, Muharrem Ince, ”mai carismatic decât se aşteptau oamenii”.
