Paul și Marie, doi martori incomozi ai conflictelor armate cu toate ororile acestora, asumându-și toate riscurile, inclusiv de a-și pierde viața, pentru a informa corect, pentru a scoate în evidență dimensiunea umană, impactul distrugător al războaielor asupra civililor, dincolo de politici și geostrategii.
„Ne făceam doar datoria. Aveam o experiență bogată ca reporteri de război. Însă amândoi am simțit că Siria este altceva. Ceva ce depășea tot ce am trăit în teatrele de operații până atunci, prin virulența atacurilor armate asupra civililor“, spune Paul.
Nici Paul, cu o experiență de 15 ani în zone de război, și nici Marie, extrem de cunoscută pentru reportajele sale de război, care își pierduse un ochi în Sri Lanka, într-o încrucișare de focuri, nu s-au gândit că în incursiunea lor pe frontul din Siria ei vor fi personajele principale. Regimul Assad a fost cel care i-a adus în prim-plan în momentul când i-a luat drept țintă și a făcut tot posibilul ca să-i ucidă.
Iadul pe pamânt în Baba Amr
Era în februarie 2012. Trupele lui Assad asediaseră Homs, iar Baba Amr, în sud-vestul orașului, era sub tirul artileriei zi și noapte. Acolo au vrut cei doi să ajungă, în ciuda faptului că un contact al serviciilor secrete libaneze îi atenționase că regimul Assad ia drept țintă jurnaliștii străini, care amenințau, prin reportajele lor de la fața locului, să-i demonteze povestea cu „războiul împotriva teroriștilor“, pe care o lansase de la începutul revoluției siriene, în 2011.
Au intrat în Homs printr-un tunel de trei kilometri, împreună cu câțiva membri ai Armatei Siriene Libere din oraș. În Baba Amr era iadul pe pământ, un întreg arsenal de arme ale regimului fiind îndreptate asupra civililor.
Printre gloanțe, printre explozii, Paul și Marie au reușit să documenteze grozăvia ce se petrecea acolo. Însă, din cauza informațiilor că trupele lui Assad vor intra în oraș, cei doi s-au reîntors la o casă sigură în afara orașului, așteptând o nouă destinație.
Marie nu era împăcată cu ideea că atât de multe istorii ale civililor rămân nescrise. „Nu sunt numere, nu sunt numere“, repeta Marie, referindu-se la statisticile care apăreau în presa internațională, despre victimele conflictului din Siria.
Invazia trupelor lui Assad nu s-a produs și Marie a hotărât să se întoarcă la spitalul din Baba Amr, să relateze despre măcelul asupra civililor. Paul a avut o presimțire, că nu e bine să se întoarcă. I-a spus.
„Întotdeauna m-am luat după ceea ce venea din interiorul meu. Atunci m-a convins Marie să ignor“, povestește Paul.
Însă, și nerăbdarea Mariei de a pleca din „casa sigură“ s-a dovedit salvatoare. La numai câteva minute după ce au plecat, 750 de kilograme de TNT au lăsat un crater în locul casei.
Pe un front unde nu există reguli de război, unde atrocitățile sunt comise cu un sânge rece nedemn de specia umană, posibilitatea de a muri într-o încrucișare de focuri sau în exploziile de obuze, de butoaie cu TNT, de bombe sau luat la țintă de lunetiști este uriașă. Presimțirile te invadează. Nu le poți lua în serios pe toate, pentru că ar trebui să pleci acasă.
Întorși la spitalul din Baba Amr, cei doi au trăit cel mai traumatizant moment de pe front, asistând la ultimele clipe ale unui bebeluș rănit. Unul dintre acele subiecte care sunt „interzise“ pe rețele de socializare, ca având „impact emoțional major“!
Bombardamentele se îndesiseră, oamenii mureau peste tot în jurul lor. Paul, care fusese militar câțiva ani, la Artilerie, i-a spus Mariei că trebuie să plece, altminteri e posibil să nu mai aibă timp să scrie povestea. Marie a mai vrut o vizită la spital, a doua zi dimineață.
Seara, a dat câteva interviuri pe Skype, apoi s-au trezit cu o vizită neașteptată, trei jurnaliști francezi: Edith Bouvier, Remi Ochlik și William Daniels. Marie nu era încântată de sosirea acestora, să se bage peste subiectele ei.
Așa că, a doua zi dimineață, 22 februarie, cu noaptea în cap, l-a trezit pe Paul. „Hai! Înainte să se trezească lunetiștii. Și francezii!“, a spus ea râzând. Ultimele ei cuvinte! Explozia care a urmat a ucis-o pe Marie, pe fotoreporterul francez Rémi Ochlik și i-a rănit grav pe Paul și pe Edith Bouvier.
Jurnaliștii străini, luați la țintă!
Paul și Edith au fost tratați ca prim-ajutor la spitalul din Baba Amr și duși într-o casă, așteptând să fie scoși din Homs. Edith nu avea voie să se miște deloc, rana ei la picior necesitând intervenție chirurgicală, ce nu putea fi efectuată la spitalul ce nu avea mai nimic. Paul nu se putea mișca, având o gaură ce-i străbătea mușchiul piciorului.
Pe paturile acelea, de unde ascultau zi și noapte exploziile, gândindu-se cât mai au de trăit, Paul a refăcut în minte momentul atacului. Ca artilerist, își dăduse seama cu o noapte înainte că tirul era îndreptat spre casa unde se aflau. Era ca și când „îi căuta“, tirul se regla pentru o lovitură în plin. Ceea ce s-a întâmplat dimineața.
Atunci a avut sentimentul clar că fuseseră luați la țintă. De casa sigură din afara orașului, care fusese spulberată la câteva minute după plecarea lor, a aflat abia peste un an. Însă atunci, în Baba Amr, a avut și dramatica confirmare că se urmărea uciderea lor.
Cei doi răniți trebuiau să fie scoși în Liban, dar ferocitatea bombardamentelor excludea orice posibilitate de plecare. Atunci, Paul și Edith au făcut un apel, de pe paturile de spital, către guvernele lor, să intervină pentru a fi scoși de pe front.
„După câteva zile, mi-am dat seama că n-o să se arate cavaleria salvatoare. Situația era disperată”, spune Paul.
Și totuși, rebelii care le purtau de grijă i-au anunțat că s-a negociat o încetare a focului și că o echipă ONU va veni să-i extragă. Dar echipa nu mai sosea.
„Îmi era din ce în ce mai clar că s-ar putea să nu mai ieșim din acel iad“, își amintește Paul.
Însă, într-o seară, a auzit mașini oprind în fața clădirii, glasuri certându-se afară, chiar și focuri de armă. Tăcerea în cameră era profundă, se așteptau ca militari ai lui Bashar să năvălească în cameră și să-i ucidă. Paul le tot spusese rebelilor să-i lase acolo, să plece, să se salveze, dar aceștia nu concepeau să-i trădeze pe cei ce își riscaseră viața ca să arate lumii că regimul Assad se luptă cu poporul, cu civilii, nu cu teroriștii.
Unul dintre rebeli a urcat la ei în cameră și le-a expus situația: „A venit salvarea să vă ia. Problema este că aparține Semilunii Roșii, care lucrează cu regimul, ci nu ONU, cum ni se spusese. Noi nu avem încredere în această operațiune, dar depinde de voi, ce hotărâți.”
„Nu vă urcați în salvare! Vă vor împușca!“
Paul a cerut să vorbească doar cu medicul de pe salvare. Acesta a intrat precipitat și le-a spus în gura mare că este ultima lor șansă de a fi scoși vii din acel loc. Ceea ce era adevărat, mai ales că acum regimul aflase unde sunt. Paul a amânat mult acest episod din filmul documentar „Under the Wire“, din grijă față de acel doctor. Nimeni nu știa cum îl cheamă, nu aveai cum să te interesezi de soarta lui.
A fost greu să afle cine a fost cel care le-a salvat viața atunci, și lui și lui Edith. Nu cu mult timp în urmă i s-a confirmat că acesta a murit, dar n-a mai apucat să modifice documentarul cu ceea ce se întâmplase cu adevărat. Pentru prima oară, în timpul vizitei sale la București, Paul a recunoscut ce le-a zis acel doctor, cu glas scăzut: „Nu vă suiți în salvare! Vă vor împușca și vă vor arunca trupurile pe câmp, dând vina pe Armata Siriană Liberă, care ar fi atacat convoiul.“
Nu s-au dus, însă era necesar să fie evacuați imediat din acel loc. A sosit un alt convoi, păzit de Armata Siriană Liberă și activiști media sirieni. Planul era să treacă prin barajul de foc pornit de trupele lui Assad, cu riscul de a fi uciși, pentru a ajunge la tunelul prin care se ieșea din oraș, aflat într-o zonă controlată de rebeli. Bineînțeles, convoiul a fost atacat, 13 oameni din grupul de evacuare fiind uciși, mulți alții răniți.
Au ajuns la tunel, care avea o înălțime de 1,6 metri. Greu să străbați trei kilometri în asemenea condiții și dacă erai sănătos. Însă Edith era legată cu bandă adezivă de targă, iar Paul era susținut de un rebel. Abia înaintau. Până în clipa când și tunelul a fost bombardat, trecerea fiind blocată de un val de pământ. Însoțitorul lui Paul i-a spus că trebuie să se târască, să dea pământul la o parte cu mâinile, că nu mai e mult. Trecând prin chinuri cumplite, Paul a reușit să iasă.
„Îi am pe umerii mei pe toți care și-au pierdut viața în acea misiune. Îi am pe umerii mei pe toți cei care ne-au rugat pe noi, jurnaliștii străini, să spunem adevărul. Și îl tot spun de atunci!“, a încheiat Paul tulburătoarea lui mărturie.
Ulterior, el a aflat că regimul Assad a pus un milion de lire pe capul lui, viu sau mort, pentru că poate depune mărturie pentru crimele de război ale regimului de la Damasc.
Patru zile au fost necesare pentru evacuarea lui William și Edith
Edith Bouvier a rămas în tunel, legată de targă, lângă fotoreporterul francez William Daniels. Însoțitorii lor sirieni s-au întors la Baba Amr cu răniții din atacul trupelor lui Bashar. Apoi și cei doi au fost întorși la Baba Amr. Pe unde a trecut Paul târându-se, nu putea fi trasă targa cu Edith.
Cum au fost scoși jurnaliștii francezi este altă poveste, la fel de traumatizantă. Le-au trebuit patru zile să parcurgă 40 de kilometri până la granița cu Libanul, inclusiv prin munți, pe furtună de zăpadă, fiind adăpostiți de civili care nici astăzi nu vor să le fie publicate numele, într-atât sunt de înspăimântați de represiuni asupra lor.
Familia Colvin a intentat proces regimului de la Damasc
Familia Mariei Colvin a acționat în tribunal Guvernul sirian pentru crime de război. A fost primul caz de acest fel. La dosar au fost depuse dovezi că reporterii străini au fost localizați în Siria prin intermediul semnalelor prin satelit, tehnologie pusă la dispoziția regimului Assad de către ruși. La dosar este și mărturia unui ofițer sirian de informații, cu nume de cod Ulysses, care confirmă că s-a urmărit uciderea jurnaliștilor.
Generalul-maior Rafiq Shahadah a primit informații despre locația jurnaliștilor străini din convorbirea unui activist din Homs cu un prezentator de știri de la Al-Jazeera. Informațiile au fost trimise unităților armate cu instrucțiuni de a se lua „măsurile necesare“. Regimul Assad susține că jurnaliștii au intrat în țară ilegal și au lucrat cu teroriștii.
