“Tot ce avem este independența”, a fost răspunsul scurt al unui student din Kosovo, întrebat cum se simte populaţia tânără în cel mai tânăr stat din Europa. El a extras, de fapt, esența problemei: nimic nu se întâmplă în Kosovo.
Kosovarii au făcut istorie acum zece ani, când, după decenii de conflict și război, au proclamat independența în cadrul unui proces pașnic, moşit de mai multe organizații internaționale. Euforia a fost copleșitoare. La fel şi voința de a pune, în sfârşit, pe picioare statul mult așteptat.
După un deceniu, bilanțul independenţei este sumbru. Economia stagnează, șomajul este foarte ridicat, sărăcia, corupția și nepotismul prevalează, iar tinerii nu au perspective. Consecința fatală a acestui complex de pro-bleme este că, în ultimii ani, kosovarii au părăsit în masă țara către destinaţii occidentale.
Care ar fi problema? De ce în Kosovo, unde sunt investiți atât de mulți bani și există un angajament internațional, nu a apărut niciunul dintre proverbialele «peisaje înfloritoare»? Există mai multe motive care explică acest lucru.
Pe de o parte, factorul internațional. Deși Koso-vo acționează oficial ca stat suveran, țara nu este în nici un caz recunoscută de toți membrii ONU și se află încă sub control internațional. Misiunea ONU – UNMIK – continuă să fie autoritatea decisivă în administrarea țării. Soldații KFOR aflați sub comanda NATO sunt res-ponsabili chiar şi astăzi de securitate în această ţară.
EULEX, misiune a UE, este destinată construirii statului de drept. Scopul acestor misiuni este de a sprijini consolidarea statului Kosovo. Cu toate acestea, atât structurile interne, cât și cele internaționale se încurcă adesea reciproc. La aceasta se adaugă şi cazurile de corupție gravă care au afectat imaginea forţelor de ajutor din străinătate. O țară nu poate fi simultan suverană şi condusă ca un protectorat!
Pe de altă parte, Serbia: Belgradul încă nu recunoaște independența Kosovo. De ani de zile, UE a mediat dialogul prelungit dintre Priştina și Belgrad pentru a norma-liza relațiile dintre cele două ţări. Însă discuţiile eşuează din nou și, din nou, cauza ar reprezenta-o cerințele maxime, intransigente, formulate de ambele părți. Tratativele s-au împotmolit iarăşi, chiar dacă Bruxelles-ul a elaborat un acord obligatoriu pentru ambele țări, ca o condiție pentru ade-rarea la UE.
Și nu în ultimul rând, -kosovarii înşişi: dezvoltarea țării continuă să fie paralizată de crize politice interne. În Parlament, mai multe legi esenţiale nu pot fi adoptate. De exemplu, legea privind înfiinţarea unui tribunal special internațional care să clarifice presupusele crime de război ale albanezilor împotriva sârbilor. Iniţiativa continuă să fie pusă la îndoială de parlamentari.
Aceste procese sunt însă necesare pentru reconcilierea naţională. De asemenea, liberalizarea sistemului de acordare a vizelor se lasă aşteptată din cauza tergiversării acordului de frontieră cu Muntenegru, hotărât deja cu mult timp în urmă.
De la sfârșitul războiului din 1999, la cârma politică a ţării s-au instalat foști comandanți ai UCK: Hashim Thaçi, actualul președinte, și Ramush Haradinaj, care a devenit pentru a doua oară prim-ministru, în septembrie 2017.
Tandemul Thaçi-Haradinaj cultivă o relaţie de ură şi iubire, fatală mersului politic al ţării. Rivalitatea și ambițiile personale de putere ale celor doi lideri sunt prea mari. După război, Thaçi şi Haradinaj au fost ovaţionaţi ca eroi, bucurându-se de sprijin popu-lar chiar şi în pre-zent. Cu toate acestea, vocile critice împotriva celor doi politicieni sunt din ce în ce mai insistente.
Timpul zboară. Iar stag-narea, ca o condiție permanentă, afectează Kosovo și întreaga regiune în ansamblu, ceea ce ar putea cauza Europei dureri de cap suplimentare. Europa este “destinația”, subliniază, invariabil, Thaçi, Haradinaj&Co., fără a spune că, înainte de a deveni parte a Europei, mai întâi trebuie să îţi faci temele.
“Destinaţia europeană” a Kosovo va rămâne un vis frumos dacă nu va apărea cât mai curând o presiune politică și economică, capabilă să împingă ţara spre reforme. Impulsurile trebuie să vină atât din interior, cât și din exterior.
Sunt necesare, pe de-o parte, noi concepte și o conducere pragmatică. Kosovarii nu trebuie să fugă de responsabilitate!
Apoi, Serbia trebuie să vină în întâmpinarea celeilalte părţi și să se elibereze de resentimente. UE este şi ea solicitată să intervină pentru a oferi Belgradului și Priştinei condiții mai clare de aderare, precum şi mai multe stimulente.
Vilma Filaj-Ballvora
Acest articol a fost publicat inițial pe dw.com/ro
