Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și anunțurile, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul. De asemenea, le oferim partenerilor de rețele sociale, de publicitate și de analize informații cu privire la modul în care folosiți site-ul nostru. Aceștia le pot combina cu alte informații oferite de dvs. sau culese în urma folosirii serviciilor lor. În cazul în care alegeți să continuați să utilizați website-ul nostru, sunteți de acord cu utilizarea modulelor noastre cookie.

Cum ne creștem copiii:  6 stiluri de parenting

Cum ne creștem copiii: 6 stiluri de parenting

Este atât de ușor să simți că nu ești un părinte bun atunci când citești tot felul de rețete-minune despre parenting și fie încerci să le aplici, dar nu reușești, fie reușești, însă ele nu funcționează. Și invariabil te întrebi: cum pot să fiu un părinte bun?

Rl online 0 comentarii

Monica Poplăcenel
Psiholog
Asociația ProActa Edu

 

Ce înseamnă să fii părinte? Din acest rol nu ne dorim decât să îi ajutăm pe copii să crească și să devină cea mai bună și mai strălucitoare versiune a lor, să persevereze în realizarea propriilor vise și să devină oameni buni și decenți care să-și dorească și să încerce să facă o lume mai bună.
Rolul de părinte nu este însă ușor. El vine însoțit de multe întrebări, necunoscute, precum și de o gamă largă de emoții care nu sunt întotdeauna plăcute, cum ar fi vinovăția, teama, furia etc. Unei persoane devenite părinte i se cere să fie în același timp și un adult responsabil, dar și un copil jucăuș, iar presiunea pe care o simte poate fi uneori covârșitoare. În plus față de responsabilitățile rolului în sine, apar de multe ori sentimente de inadecvare sau de neputință, cauzate atât de mediul social și familie, cât și de multitudinea de informații existente în jur.

Stilurile de parenting au prezentat interes pentru cercetători de-a lungul timpului, aceștia încercând să definească anumite modele conform unor caracteristici sau factori importanți. Cea mai cunoscută clasificare este cea oferită de Baumrid la sfârșitul anilor 60, când, pe baza unor serii de interviuri susținute cu părinți, acesta a definit trei tipologii de stiluri parentale: cel autoritar, cel permisiv și cel indulgent. Aceste stiluri se deosebesc prin comportamente, valori și standarde diferite și au efecte asupra dezvoltării cognitive și emoționale a copiilor.

Ulterior însă, studii efectuate în domeniul neuropsihologic, precum și o abordare integrativă a stilurilor parentale au dus la apariția și definirea unor noi modele, cum ar fi cel al parentingului necondiționat sau părintele conștient.

1. Părinții autoritari

Părinții autoritari încearcă de cele mai multe ori să modeleze, să controleze și să evalueze comportamentele copiilor pe baza unui set de standarde absolute. Așteptările lor din partea copiilor sunt foarte ridicate, având pretenția ca aceștia să devină maturi foarte rapid și netolerând comportamentele nepotrivite. Strictețea lor se manifestă și prin izbucniri de putere asupra copiilor, neoferindu-le acestora posibilitatea de a contribui la stabilirea regulilor. Se poate astfel spune că în acest model de parenting apare o comunicare unidirecțională de la părinți către copii, care nu le oferă acestora un spațiu necesar pentru a-și exprima nevoile.

Modelul autoritar este restrictiv, rigid și punitiv și aduce foarte puțină empatie sau căldură. Părinții autoritari au nevoie de un grad ridicat de control și privesc disciplina ca fiind elementul central și singura modalitate prin care se pot aplica regulile. Singurul feedback oferit copiilor este cel al pedepselor, comportamentele pozitive fiind trecute cu vederea.

Un astfel de stil parental aduce cu sine și numeroase consecințe în ceea ce privește comportamentul și dezvoltarea emoțională a copiilor. Aceștia tind:

  • să asocieze respectarea regulilor și succesul cu dragostea;
  • să prezinte un nivel ridicat de agresivitate în afara mediului familial;
  • să se comporte temător sau timid în preajma altora;
  • să aibă o stimă de sine scăzută;
  • să prezinte dificultăți la nivelul interacțiunilor sociale;
  • să prezinte un nivel ridicat de conformitate, însă pot suferi de anxietate sau depresie.

Într-un studiu al stilului parental autoritar și al efectelor sale asupra depresiei în rândul adolescenților, s-a demonstrat o corelație semnificativă între acești doi factori. Aceste rezultate au fost întărite de alte studii care au stabilit nu doar o corelație similară, ci și faptul că în cazul acestui model parental depresia apare chiar și la copii cu vârste situate între 5 și 10 ani.

2. Părinții permisivi

Părinții permisivi sunt cei care oferă autonomie copiilor într-un mediu cald. Autonomia este încurajată prin lipsa pedepselor, iar copiii au libertate totală în a-și autoregla emoțiile.
Părinții încearcă prin comportamentul lor față de copii să fie cât mai puțin punitivi și să le ofere acestora o libertate asupra dorințelor, acțiunilor și impulsurilor, ceea ce poate duce la:

  • un nivel ridicat de insecuritate cauzat de lipsa granițelor și a limitelor;
  • abilități sociale reduse, cum ar fi capacitatea de a împărți cu alții, din cauza lipsei disciplinei;
  • egocentrism;
  • succes școlar redus datorat lipsei oricărei motivații;
  • anumite provocări legate de autoritate.

Există o zonă gri în ceea ce privește libertatea de a acționa oferită copiilor. Pe de o parte, ea aduce cu sine și lipsa unei supravegheri și a unor limite și așteptări stabilite clar, ceea ce reduce capacitatea copiilor de a lua decizii bune, însă și faptul că astfel copiii din acest tip de model învață încă de mici să-și autoregleze activitățile și să le planifice, fără implicarea părinților, ceea ce duce la un nivel ridicat de maturitate.

Deși la prima vedere acest model parental pare pozitiv, există și anumite aspecte negative, cum ar fi faptul că acest tip de părinți le acordă mult mai puțină atenție copiilor, ceea ce afectează dezvoltarea lor printr-o stimă de sine mai scăzută și o lipsă de încredere redusă față de egali.

Un stil parental permisiv poate duce la anumite comportamente antisociale, cum ar fi revoltă și anumite tulburări sociale. Se poate spune că părinții permisivi nu au disciplină deloc, sunt mult prea libertini și le permit copiilor să facă ce vor ei. Este ca și cum nu le pasă dacă copiii lor dezvoltă comportamente antisociale. În astfel de familii, copiii pot ajunge să considere că pot face ce vor fără a fi nevoie să manifeste respect față de ceva sau cineva.


3. Părinții indulgenți

Părinții indulgenți sunt calzi, toleranți și își acceptă copiii așa cum sunt, însă nu le cer acestora maturitate, le permit să facă ce vor și îi lasă să-și regleze singuri emoțiile.


Acest stil se încadrează între cele două extreme oferite de părinții permisivi și cei autoritari, luând din fiecare ceea ce este mai bun. Acești părinți recunosc atât drepturile părinților, cât și ale copiilor. Ei încearcă prin comportamentul lor să îi îndrume pe copii într-un mod rațional. Deși au așteptări ridicate în ceea ce privește maturitatea copiilor, fac acest lucru prin încurajări suportive și prin implicarea copiilor în decizii. Ei le oferă copiilor reguli clare și folosesc chiar și comenzi când este necesar. Acest tip de părinți își încurajează copiii să fie independenți, însă în același timp îi confruntă în momentele în care nu obțin conformitate sau copiii nu le respectă normele. Ei oferă sprijin copiilor prin faptul că sunt iubitori, implicați și reacționează în mod rațional la nevoile acestora, oferindu-le un mediu provocator și stimulator.

Cercetările existente sugerează că acest model parental are succes deoarece părinții își tratează copiii cu căldură. Discuțiile bidirecționale între părinți și copii îi ajută pe aceștia să minimizeze orice problemă apare. În plus, există alte studii care demonstrează că starea de bine apare atunci când copiii sunt hrăniți emoțional de către părinți. Această stare de bine are ca rezultat un nivel scăzut al depresiei și al anxietății, reduce nivelul de stres al copiilor, astfel încât aceștia vor fi mai fericiți și se vor simți apreciați și respectați de către părinți.

Efectele unui mediu familial indulgent asupra empatiei și comportamentului copiilor au fost studiate și aceste studii au arătat că afecțiunea, supravegherea și stabilitatea oferite de către părinți în cadrul acestor familii sunt extrem de importante pentru dezvoltarea emoțională și socială a copiilor.

Incidența depresiei este, de asemenea, redusă în cazul copiilor crescuți în astfel de medii. Copiii manifestă un grad ridicat de satisfacție și de fericire atunci când părinții le oferă sprijin și dragoste permanentă. Ei sunt, de asemenea, mai capabili să dezvolte abilități sociale și să se adapteze mai repede și mai ușor unor situații noi.

În ceea ce privește rezultatele academice, copiii proveniți din părinți care manifestă un stil indulgent prezintă și rezultate școlare mai bune.

4. Părinții neglijenți

Spre deosebire de părinții indulgenți, părinții neglijenți sunt exact ceea ce spune denumirea, în sensul că aceștia nu se implică deloc (sau foarte puțin) în educația și creșterea copiilor, neavând în același timp nici o așteptare din partea lor. Atât controlul, cât și sprijinul oferit copiilor sunt minime și, deși acești părinți le acoperă nevoile materiale copiilor, nu acordă deloc atenție nevoilor emoționale.

În ceea ce privește studiile referitoare la acest model parental, numărul lor este redus. Cu toate acestea, există anumite efecte ale neglijării copiilor care pot fi menționate:

acești copii pot dezvolta probleme mintale;
stima de sine și nivelul de încredere sunt foarte reduse;
ei au un grad de satisfacție mic, manifestă depresii sau tristețe;
există o predictibilitate mare a delincvenței în cazul acestor copii, precum și probleme disciplinare la școală.

În ceea ce privește abilitățile sociale, acestea sunt dezvoltate în raport cu egalii, însă subdezvoltate față de părinți, copiii manifestând lipsă de respect, imoralitate, agresivitate și violență.


5. Părinții conștienți

Părintele conștient este cel care pune în centru nevoia copiilor de iubire, dar și de limite, precum și îndrumarea ca ingredient esențial pentru dezvoltarea abilităților necesare, cum ar fi cea de autoreglare, controlul impulsurilor și competență socială. Ideea pe care se bazează acest stil parental este că pentru a fi un părinte bun (pentru că nu este nevoie să fii perfect) principala cerință este să fii prezent pentru copilul tău, să fii cu totul acolo. Acest model spune că este în regulă ca uneori să greșești, să te arăți vulnerabil în fața incertitudinilor și a emoțiilor puternice, să îți pierzi controlul sau să te comporți ca și cum nu știi ce faci.

Stilul de parenting conștient aduce cu sine o perspectivă revoluționară asupra disciplinei și identifică dimensiunile sănătoase care sunt esențiale pentru starea de bine – cum ar fi învățarea autoreglării emoțiilor și a controlului impulsurilor, astfel încât copilul să devină un adult capabil să ia decizii de viață înțelepte.

Un astfel de mod de a crește copiii este centrat pe relație, nu pe copii sau pe părinți. Din această perspectivă, rolul părintelui este să ofere anumite forme de susținere care să îi ajute pe copii să își câștige capacitatea de autodisciplinare. Acestea pot fi clasificate în cinci mari categorii: iubire necondiționată, spațiu, îndrumare, limite sănătoase și greșeli.

Disciplina apare și aici ca element central, însă aceasta este redefinită. Acest termen este de multe ori asociat cu „a intimida”, „a pedepsi”, aceasta fiind însă semnificația sa nesănătoasă. Folosirea excesivă a unor emoții negative cum ar fi frica, vinovăția sau rușinea duce la pierderea vitalității și deschiderii emoționale, precum și a conexiunii dintre părinte și copil. Semnificația sănătoasă a cuvântului „disciplinare” este aceea de „învățare”, respectiv de a-l ajuta pe copil să învețe.

6. Modelul de parenting necondiționat

Parentingul necondiționat se bazează pe ideea conform căreia este cât se poate de nocivă utilizarea sistemului de pedepse și recompense pentru a-i determina pe copii să se conformeze. Similar părintelui conștient, acest tip de părinte oferă, de asemenea, iubire necondiționată și încearcă să explice anumite comportamente ale copiilor dintr-o perspectivă mai largă, luând în calcul stările emoționale și alte circumstanțe. Disciplina este și aici privită ca un proces de învățare, nu ca un proces de pedepsire sau, mai extrem, de dresare.

În parentingul necondiționat se consideră că un comportament este, de fapt, o expresie a sentimentelor, gândurilor, nevoilor și intențiilor copiilor și este necesar să se privească dincolo de comportament la ceea ce l-a cauzat. De multe ori copiii se comportă într-un anumit fel din cauze complexe, unele chiar dificil de identificat. Comportamentul este însă o reacție și este nevoie să fie privit ca atare.

În funcție de stadiul de dezvoltare, un copil are o capacitate mai mică sau mai mare de identificare și conștientizare a emoțiilor, astfel încât el poate sau nu poate fi capabil să exprime o nevoie sau o reacție emoțională cu claritate. De cele mai multe ori însă, comportamentul este singurul mod în care un copil știe să îi facă părintelui cunoscut ceea ce simte sau ceea ce are nevoie.

Susținătorii acestui tip de parenting consideră că singurele consecințe care trebuie să apară în viața unui copil sunt cele naturale (cum ar fi faptul că aluneci și cazi dacă nu mergi cu atenție pe gheață). Consecințele care ascund, de fapt, pedepse sau recompense reprezintă modalități de control al copiilor. Ele funcționează datorită faptului că părinții, ca adulți, sunt mai puternici și au acces la mai multe resurse decât copiii.

Cercetările științifice demonstrează că un stil de parenting rigid, plin de criticism, umilire, pedepse și recompense are un efect devastator asupra imaginii de sine și a încrederii de sine a copiilor. Ele deteriorează și relația între părinte și copil, astfel încât devine dificil pentru părinte să fie prezent cu totul atunci când copilul are nevoie.

În viața oricărui părinte pot fi identificate la un moment sau altul elemente din fiecare stil prezentat mai sus. Așa cum nu există doi copii la fel, chiar dacă sunt frați, nu există nici o rețetă universal valabilă care să transforme un adult într-un părinte perfect. Și, de fapt, nici nu este important să fii perfect și să bifezi anumite cerințe sau anumiți pași, ci să îți cunoști copilul, să îi cunoști unicitatea și să aplici ceea ce i se potrivește atât lui, cât și ție, astfel încât să vă fie bine. Iar pentru aceasta este important să îți vezi și să îți asculți copilul! Iar la sfârșit de drum să poți spune cu inima împăcată: am fost cea mai bună versiune a mea ca părinte!

 

CASETĂ

CV

Monica Poplacenel este psiholog și psihoterapeut în formare în Psihodrama Clasică Moreniană. A urmat numeroase cursuri în domeniul psihologiei copilului și adultului, comunicării și relaționării și are o experiență profesională vastă. În prezent, Monica dezvoltă și organizează programe de dezvoltare personală și grupuri de suport, cum ar fi programul „Prieten cu școala” pentru copii și adolescenti, grupul pentru părinții „vitregi” și cel pentru adulții care provin din familii de alcoolici. Monica este membră fondatoare a Asociației ProActa Edu, organizație ce contribuie la dezvoltarea armonioasă a copiilor prin sprijinirea educației și a cadrelor didactice.

Contact: [email protected]

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Comentarii

loading...