Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și anunțurile, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul. De asemenea, le oferim partenerilor de rețele sociale, de publicitate și de analize informații cu privire la modul în care folosiți site-ul nostru. Aceștia le pot combina cu alte informații oferite de dvs. sau culese în urma folosirii serviciilor lor. În cazul în care alegeți să continuați să utilizați website-ul nostru, sunteți de acord cu utilizarea modulelor noastre cookie.

Exclusiv RL. Înterviu Ghiță Mureșan: „În SUA este OK, dar în fiecare zi mă gândesc la România!“

Exclusiv RL. Înterviu Ghiță Mureșan: „În SUA este OK, dar în fiecare zi mă gândesc la România!“

Dintre marii sportivi români, la unul singur am mai întâlnit atâta modestie și bun-simț, talent, muncă și măreție cât toată harta României.

Ionuț Crivăț 0 comentarii

La marele campion de aur al canoei, Ivan Patzaichin – Prințul Deltei, și acum la marele baschetbalist, la propriu și la figurat, Ghiță Mureșan – „The Giant“ din NBA. 

George, ești stabilit, alături de minunata ta familie, în Statele Unite ale Americii din 1993, adică de aproape 26 ani. Dar de fiecare dată vii cu drag în țară, te implici în fel și fel de proiecte extraordinare.

Ce îl leagă pe marele Ghiță Mureșan de România?

Toată viața ești foarte legat de copilărie, iar locul în care ai copilărit îl iubești și nu îl uiți niciodată. Familia, prietenii pe care i-am cunoscut înainte de baschet, la baschet și după baschet reprezintă și ei o conexiune cu țara. Apoi, am jucat pentru echipa națională. Când reprezinți România în atâtea competiții, asta te leagă foarte mult de țară, te face să devii patriot, să dorești să-ți reprezinți țara și tot ceea ce ești tu. Iar aceste lucruri, copilăria, reprezentarea țării, nu se pot șterge cu buretele. Eu iubesc România, pentru mine este casa în care mă simt foarte bine. Și în SUA sunt bine, totul este OK, dar în fiecare zi mă gândesc la România. Tehnologia de astăzi mă ajută și vorbesc zilnic în România cu prietenii. Tot timpul îmi e dor de România, de Clujul natal. România mea este aceeași țară pe care o iubesc, pe care o îmbrățișez și de care sunt mândru.

Cum a fost când ai pășit pentru prima dată pe Pământul Făgăduinței, în SUA?

Prima dată am ajuns în SUA în 1991, când am avut o escală la New York, în drum spre Campionatul Mondial de tineret din Canada. Atunci eram foarte obosit, dar am văzut că totul era extrem de diferit față de România. Era ceva la care nu mă așteptasem. Apoi, când am venit în 1993, pentru draftul NBA, am aterizat în Portland și am stat acolo o jumătate de noapte, pentru o vizită medicală. Atunci am aterizat pe un aeroport privat, iar când am ieșit era plin de limuzine și mașini de serviciu. Am fost foarte impresionat. După 3-4 zile, am înțeles mai mult America. M-au impresionat mașinile, drumurile foarte largi și faptul că totul este foarte mare și deschis. Când m-am întors în România, nu mai puteam să-mi iau gândul de la tot ce văzusem.

Ești unul dintre cei mai iubiți români, ambasador al NBA, dar și ambasador al sportului, al promovării mișcării în rândul tinerilor. Mărturiseai, la un moment dat, că sportul unește. Vorbește-ne despre activitatea ta extrasportivă, dar dedicată sportului.

După ce m-am retras, locuiam în New Jersey, unde mă întorsesem după ce am stat un timp în Franța și șase luni în România. Atunci eram doar un tată care stătea acasă cu fiii săi. Mi-am luat liber un an, doar să stau cu ei și să mă bucur de viață. În acel timp, m-am gândit ce să fac dacă nu mai joc baschet. La un moment dat, am realizat că, orice aș face, vreau să petrec cât mai mult timp cu băieții mei, care aveau atunci 4-5 ani. Așa m-am gândit să încep să lucrez cu copii începători, să fac o Academie de Baschet. În 2004 m-am mutat la Washington, unde am demarat acest proiect. Atunci am început să lucrez cu copii, iar asta fac și în ziua de astăzi.

Am făcut foarte multe camp-uri și în America, și în România. Prin sport, copiii devin prieteni. Nu sunt ca fanii din sport, ca suporterii. Fanii sunt concentrați pe alte lucruri, spre deosebire de sportivi. Atleții joacă și se luptă între ei, sunt rivali pe teren, dar în afara lui pot fi foarte buni prieteni. La fel este și în cazul copiilor. Sportul unește în mod cert. Când am ajuns în Franța, nu vorbeam franceza, nu știam țara. Coechipierii francezi și cei americani m-au primit în familiile lor, au încercat să mă ajute să învăț limba și să devin mai bun pentru echipă, pentru că toți aveam același obiectiv. Am devenit prieten cu mulți jucători francezi și americani, de la multe echipe, pentru că eram rivali doar pe teren. Când am venit în America, mi s-a întâmplat același lucru. Cel mai ușor este să-ți faci prieteni prin sport, iar baschetul este unul dintre sporturile în care contează foarte mult relația dintre coechipieri. În același timp, imediat după meci poți deveni prieten cu adversarul tău. Sportivii, după meci, merg mai departe. Jocul terminat nu mai contează, este istorie; important e următorul. Însă coechipierii care muncesc împreună au același obiectiv, să devină mai buni, să se ajute unul pe celălalt. Eu asta am simțit când am ajuns în Franța și în NBA, că încercăm să ne ajutăm unul pe celălalt, să devenim mai buni.

Sunt aproape 21 de ani de când ai făcut un salt de pe terenul de baschet pe platoul de filmare, realizând un rol extraordinar în filmul „Uriașul meu“ („My Giant“), alături de Billy Crystal. Pe lângă faptul că este unul dintre cei mai buni actori de la Hollywood, este și recordman-ul galelor Oscar, fiind gazda acestei ceremonii de nouă ori!

Cum a fost această experiență? Ai mai primit propuneri de a schimba baschetul cu filmul?

În 1996 am început filmările alături de Billy Crystal, Joanna Pakula, Steven Segal. Până atunci nu făcusem nimic altceva în afară de a juca baschet. Acesta era serviciul meu. Rolul din film a fost primul meu „job“ în afara baschetului. În acei ani prioritatea mea era baschetul, nu filmele. Nu sunt actor, nu m-am considerat niciodată actor, dar a fost o experiență extraordinară să lucrez cu Billy Crystal, să învăț să fiu altcineva, să mă schimb foarte repede de la o personalitate la alta. A fost incredibil!

După aceea am mai avut câteva propuneri de a juca în filme, dar îmi doream să joc baschet și a trebuit să le refuz.

George, fiind tu însuți o celebritate, un star în lumina reflectoarelor, cum au fost întâlnirile cu alte vedete ale sportului, baschetului în special (Magic Johnson, Shaquille O'Neal). Dar cu vedete hollywoodiene?

Știi cum este, Ionuț?

Este ca atunci când te întâlnești cu un alt coleg de redacție, ca să iau mass-media ca exemplu. Nu este nicio diferență între un coleg de redacție sau un coleg de baschet, fie și de la altă echipă, sau mare vedetă. Într-o redacție sunt mai multe departamente, și este ca și cum te-ai întâlni cu un coleg din alt departament. Când te întâlnești cu cineva de mai multe ori, mai schimbi niște vorbe, ajungi să  cunoști. Sunt însă momente frumoase, mi-a plăcut mult energia pozitivă pe care o simți când te întâlnești cu o personalitate. Și în ziua de astăzi este o plăcere să te întâlnești cu alți foști jucători, coechipieri sau adversari, pentru că ai multe lucruri de povestit și timpul trece parcă foarte repede.

Cum arată o zi obișnuită din viața marelui Mureșan?

Încerc să fiu cât mai ocupat toată ziua, cu familia, cu Academia de Baschet, cu serviciul de la Washington Wizards și cu aparițiile pe care le am pentru NBA. Pe lângă asta, mai antrenez și echipa de U17 a lui Victor, fiul meu. Dar pe primul loc este întotdeauna familia, după care vin serviciul, prietenii, viața socială.

În Washington, acolo unde locuiești, se află o mare comunitate de români, dar și o biserică ortodoxă. Povestește-ne despre această comunitate care nu și-a uitat originile, care simte românește.

Sunt trei biserici ortodoxe (pe care le știu eu) unde merge comunitatea românească. La una se țin slujbele în limba engleză (Sfânta Maria), iar la celelalte două, în limba română (Sfântul Andrei și Sfânta Cruce). Eu mă duc la Biserica Sfântul Andrei de fiecare dată când pot. Avem o comunitate frumoasă de români, care își păstrează tradițiile de acasă.

Pe lângă performanțele sportive de legendă, probabil cea mai mare realizare a ta este familia. Cum arată familia lui Gheorghe Mureșan?

Familia arată ca una de patru persoane: eu, soția mea, Liliana, și doi băieți. George, băiatul cel mare, este student la Georgetown University, unde se concentrează mult pe școală. Victor, al doilea băiat, este în ultimul an la liceu și se concentrează și el mult pe școală și pe alegerea universității la care va merge de anul viitor. Amândoi joacă baschet, însă școala a fost și este pe primul loc!

 „George, băiatul cel mare, este student la Georgetown University, iar Victor, mezinul, este în ultimul an la liceu și se pregătește de alegerea universității. Amândoi joacă baschet, însă școala a fost și este pe primul loc!“

Baschetbalistul român este, alături de Manute Bol, cel mai înalt jucător care a activat vreodată în liga profesionistă nord-americană de baschet, fiind trecut în statistici cu 2,31 metri. Pasiunea sa nu este doar sportul, Mureșan ajungând, evident, pe cele mai înalte culmi, atât la propriu, cât și la figurat. Pentru Cel mai Mare Român, pe lângă sport, a contat cel mai mult sportivitatea. Marele Ghiță Mureșan ne dă o lecție – și nu numai nouă, ci tuturor celor care iubesc sportul. Nu este o încrâncenare oarbă, este sportivitate. Atleții joacă și se luptă între ei, sunt rivali pe teren, dar în afara lui pot fi foarte buni prieteni. De peste 20 de ani este stabilit în America, deși pentru el România a rămas aceeași țară pe care o iubește, pe care o îmbrățișează și de care este mândru. Făcând o glumă nevinovată, Marele Ghiță n-a mai dat demult pe acasă. În 1993 a ajuns în liga profesionistă nord-americană (NBA), pentru cinci sezoane la Washington Bullets (1993-1998) și două la New Jersey Nets (1998-2000). În sezonul 1995-1996 a primit premiul NBA „Most Improved Player“.

 

 

 

 

 

Comentarii

loading...