Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și anunțurile, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul. De asemenea, le oferim partenerilor de rețele sociale, de publicitate și de analize informații cu privire la modul în care folosiți site-ul nostru. Aceștia le pot combina cu alte informații oferite de dvs. sau culese în urma folosirii serviciilor lor. În cazul în care alegeți să continuați să utilizați website-ul nostru, sunteți de acord cu utilizarea modulelor noastre cookie.

Ivan Patzaichin, Prințul Deltei Dunării: „Nu mă voi opri niciodată din vâslit!“

Ivan Patzaichin, Prințul Deltei Dunării: „Nu mă voi opri niciodată din vâslit!“

Ivan Patzaichin, Prințul Deltei și campion absolut al românilor, mărturisește: „...O fac pentru natură, pentru România și, bineînțeles, pentru oamenii minunați din satul natal cărora le datorez totul“.

Ionuț Crivăț 0 comentarii

Suntem, pentru interviu, la primele ore ale dimineții de vară, deja târziu pentru domnia sa; este matinal, chiar foarte matinal – obicei deprins de pe vremea când, în buza dimineții, arunca plasele în Deltă, ca ajutor de pescar. Nu-i ajung o zi, o viață, un secol, o lume pentru câte are de făcut. Îi este greu să vorbească despre sine; pe cât este de iubit, încât românii i-au ridicat o statuie, pe atât este de modest, sincer și cu un bun-simț cum numai oamenii mari îl au.
A îmblânzit valurile Deltei și ale apelor lumii, având în palmares, la kaiac-canoe, cinci ediții ale Jocurilor Olimpice, unde a câștigat 7 medalii, dintre care 4 de aur. Are 22 de titluri câștigate la 11 ediții ale Campionatelor Mondiale, unde a cucerit 9 medalii de aur și 4 medalii de argint. Este Maestru Emerit al Sportului, Maestru Internațional al Sportului și Antrenor Emerit. În 1990, Juan Antonio Samaranch i-a conferit Ordinul Olimpic, cea mai mare distincție din lume pe care o poate primi un sportiv. Este decorat cu Ordinul Național „Serviciul Credincios” în grad de Ofițer și onorat cu Decorația Regală „Nihil Sine Deo”, înmânată de Majestatea Sa Regele Mihai I.

RL: Domnule Ivan Patzaichin, suntem în anul Centenarului și sunteți printre românii care, prin isprăvile lor minunate, rotunjesc această Românie dodoloață. Cum v-ați simțit când s-a cântat de atâtea ori imnul național pentru dumneavoastră?


Ivan Patzaichin: Este foarte greu să explici aceste momente, pentru că sunt unice, indiferent pentru cine se întâmplă. Sunt niște clipe speciale și, de fiecare dată, le trăiești altfel. Depinde și de tensiunea momentului, de importanța competiției. Și pe stadion, la începutul unui meci de fotbal, când asculți imnul, te emoționezi, chiar și dimineața, când este difuzat la radio, o emoție trece prin mintea și prin sufletul tău. Pe podium este o satisfacție, o răsplată finală față de ceea ce ai realizat. Dacă la început, când am plecat din Deltă, am plecat cu gândul să le arăt celor dragi, părinților, bunicului și tuturor celor din sat că se poate și că pot fi mândri de mine, mai apoi, când am început să cunosc oameni deosebiți cu care m-am împrietenit, starea și emoția s-au intensificat. Trebuia să nu-i dezamăgesc, să le demonstrez că sunt un campion.

„Tot ceea ce am realizat în viață le datorez lor, oamenilor din Deltă”, este o mărturisire de suflet a lui Ivan Patzaichin...


Așa este. Celor din sat, din Deltă, de la Mila 23, le datorez totul, pentru că acolo și de la ei am învățat respectul față de oameni, față de cei din jurul tău, dar mai ales, respectul față de muncă și de ceea ce îți propui să realizezi. Este, probabil, cel mai important lucru pe care l-am dobândit în copilăria mea, ca dovadă că, de când am plecat spre performanță, spre sport, am plecat cu gândul să devin campion, hotărât să fiu campion, deși nu a fost deloc ușor. Foarte puțină lume știe că aproape nimic nu am început cu dreptul. M-am împiedicat, am avut probleme, dar am luptat de fiecare dată.


„Nici nu știu sigur dacă m-am născut pe uscat sau în barcă, pe Dunăre“

N-ați fost fecior de bani gata, erați ajutor de pescar pe lângă tata, legați barca de clanța ușii când se supăra Dunărea. Ce reprezintă de atunci Delta pentru dumneavoastră?


Probabil de acolo am și această atracție față de natură, de apă. Nici acum nu știu sigur dacă m-am născut pe uscat sau în barcă... Satul se inunda foarte des, de multe ori ne trezeam cu apa în casă, dormeam de multe ori cu apa în casă, se ridicau paturile mai sus și normal că trebuia să legi barca de clanța ușii, mai plastic spus. Dar, da, cam asta era, aveam schelă în casă, adică trebuia să mergi pe schelă din bucătărie și până în dormitor, mai intra și câte un pește din când în când. Aceste momente și multe altele m-au făcut, probabil, să fiu cât mai aproape și apropiat de natură, m-am călit în apă. Nu sunt omul care să stea opt ore într-un birou, apoi să meargă în fața televizorului. Mereu sunt într-o competiție, mă mișc, nu stau locului. Și când merg pe stradă am tendința să o iau în pas alergător.

Cum se trăiește acum în Deltă, față de cum se trăia atunci când ați plecat, la nici la 16 ani, pe firul apei?


N-aș putea să spun că se trăia mai bine sau mai rău decât în ziua de azi. Ce regret acum este că oamenii nu mai sunt așa uniți, sociabili, săritori, așa cum au fost pe vremuri când formau o comunitate, se ajutau între ei, comunicau mai bine și păstrau natura mai bine. Pe vremea aceea nu existau nici Poliția Deltei Dunării, Garda de Mediu sau Rezervația
Biosferei. Ei, singuri, făceau în așa fel încât să aibă grijă și să păstreze ceea ce reprezenta pentru ei viitorul. Acum lucrurile s-au mai schimbat, oamenii nu mai sunt atât de comunicativi. Fiecare își vede de interesul său. Dacă lui îi este bine, nu-l mai interesează de celălalt. Dacă voia unul să-și construiască o casă, păi venea tot satul să îl ajute. Făceau o clacă, dădeau o masă și un pahar de vin și munceau câteva zile până puneau casa pe picioare. Acum...

Ce vă lipsește acum când vă întoarceți acasă, la Mila 23?


Îmi lipsesc părinții, bunicul, oamenii cu care am copilărit. Foarte mulți au plecat de la Mila 23 și, de multe ori, îmi este foarte greu să-i redescopăr prin copiii lor. Vin la mine tineri și-mi spun că ei sunt ai lui cutare sau ai lui cutare. Mi-e greu să fac legătura: Spune-mi mai bine cine era bunicul tău! Așa poate reușesc să descopăr al cui ești. S-au schimbat multe în Deltă. Fiecare localnic își dorește să trăiască mai bine, să aibă un standard de viață și un confort mai ridicat, dar mulți nu înțeleg noțiunea de păstrare a tradiției. O văd ca pe o întoarcere în timp cu 100 de ani, o înapoiere, da, ăsta este termenul. Dar poți să vii și cu lucruri moderne și poți păstra, în același timp, și noțiunea de tradiție. Pe mine mă doare când văd că satul meu nu mai are decât patru-cinci case tradiționale, pentru că restul sunt pensiuni și case placate cu piatră și marmură...

Spuneați, odată, că între natură și om trebuie să existe neapărat un echilibru, că oamenii au devenit iresponsabili și agresivi cu natura...


...Da! Un echilibru de bun-simț, pentru că nu poți să iei tot timpul de la natură și să profiți iresponsabil de bogăția ei. Trebuie să și oferi ceva. Dacă tot o consumăm, la un moment dat și natura va ceda sau se va întoarce împotriva noastră. Natura trebuie respectată și protejată pentru ca și copiii copiilor noștri să profite de ceea ce am avut noi, sau încă mai avem. Pe malul Lacului Snagov mi-am creat o mică deltă, cu ponton, sub care și-au făcut cuib rațe sălbatice și lișițe, care îmi invadează curtea și îmi rad toate căpșunile din răsaduri, strugurii... Pe unde merg, încerc să-mi creez o lume a mea, o natură, cu animale, cu păsări. Așa sunt, îmi sunt foarte dragi animalele. Prima dată mă împrietenesc cu animalele și după aceea cu oamenii!

Recent, când v-ați revăzut cu Alteța Sa Prințul Charles, la Viscri, ați declarat că la toamnă, în septembrie, în cadrul proiectelor dedicate sărbătoririi Centenarului, vă veți afla cu barca pe Tamisa...


Da, asta este intenția noastră, deși suntem cam în întârziere, pentru că nu toată lumea a sărit să ne ajute în acest demers. Cu șase bărci, câte una pentru fiecare regiune istorică, vom vâsli, pe 8 septembrie, la maratonul de pe Tamisa. Nu va fi o luptă pe viață și pe moarte, ca între universitățile Oxford și Cambridge, va fi un spectacol, un spectacol al bărcilor cu vâsle. După încheierea maratonului vom defila cu toate ambarcațiunile noastre prin fața Primăriei londoneze și a Teatrului Național, le vom trage pe mal, iar acolo va avea loc o expoziție organizată cu ajutorul ICR din Londra, un festival cu tradițiile locale specifice fiecărei zone istorice.

 

De pe Tamisa, pe Dunăre, via Dâmbovița

Câteva cuvinte și despre proiectul de suflet al „Asociației Ivan Patzaichin - Mila 23“, Rowmania. De unde a pornit?


Acest proiect a pornit de la ideea de a proteja, atât cât ne stă în puteri, Delta, acest loc unic, Regina ecosistemului din Europa, cum o numesc eu, care s-a dezvoltat foarte mult în ultimii ani. Din păcate, în detrimentul ecosistemului, al tradiției locale. Am creat proiectul ca o alternativă, o promovare a unui turism mai lent, mai puțin agresiv și mai responsabil. Aici se practică un turism de weekend, de viteză. Într-o zi și într-o barcă nervoasă, cu motorul turat la maximum, turiștii vor să vadă și să parcurgă toată Delta, deși, practic, nu văd nimic, decât apă și niște stuf. Un turism adevărat se face în câteva zile, pentru că fiecare colțișor din Deltă are specificul său, fiecare palmă de pământ dintre ape are frumusețea și naturalețea sa. În viteza bărcilor cu motor nu stau nici păsările, nici animalele, nimic nu stă în fața ta ca să le poți vedea. Când mergi cu o barcă cu vâsle, altfel te primește natura. De asemenea, pe toată perioada verii, până la toamnă, bucureștenilor le-am pregătit, pe Dâmbovița, în fiecare weekend, plimbări cu canotca în natura urbană, lecții de vâslit, competiții, concerte, seri de teatru pe pontonul de lângă Biblioteca Națională.

Când vi s-a ridicat statuie în fața stadionului Dinamo, pe bulevardul Ștefan cel Mare, ați fost reticent. Acum, după atâția ani, v-ați schimbat părerea? Sunteți, totuși, singurul român care are statuie...


Mi-am schimbat-o, poate chiar încă de atunci. Bine, nici acum nu mă duc s-o vizitez, nu trec pe acolo... Îți imaginezi, eu, statuie... N-am fost să pozez, n-am văzut-o decât la inaugurare. Nu știu, singurul român în viață cu statuie, sau cum o fi, dar mi se părea ciudat să ai statuie. Sunt alții mult mai importanți care merită să aibă statuie. Mai apoi, am înțeles gestul Clubului Dinamo și al celor de acolo de a atrage tinerii care intră prin acea poartă. Să aspire la performanță și, pentru început, la un model. Am prieteni care mai fac mișto, atunci când trec pe bulevardul Ștefan cel Mare, pe lângă statuie și mă sună: Bine, măi, Ivane!? Eu te salut și tu nu-mi răspunzi?! Iar eu le răspund contrariat și sincer: Îmi pare rău, nu te-am văzut, unde ești? Stau în fața ta, Ivane...! Și atunci mă prind care e treaba!

O să vă opriți vreodată din vâslit, din luptă?


Nu, niciodată. Vâslesc și acum. Ca dovadă, merg din oraș în oraș, din cătun în cătun, și încerc să conving oamenii, tinerii, dar mai ales copiii să iasă în natură și să facă mișcare, să protejeze natura și să se bucure de ea. Români, voi și copiii voștri să aveți grijă de ea!

 

PRIETENIE

Doi prinți și două pasiuni comune: România și Natura


De ceva vreme încoace, pe Ivan Patzaichin și Alteța Sa Prințul Charles îi leagă o prietenie trainică. Moștenitorul Coroanei Britanice, la fel ca și campionul nostru, este un mare iubitor de natură și militant pentru conservarea ei. „Prințul Charles este un om extraordinar și întotdeauna i-a plăcut discreția, acest lucru mă caracterizează și pe mine. De fiecare dată m-am simțit onorat să mă întâlnesc cu Alteța Sa și, tot de fiecare dată, i-am adresat invitația de a veni în Deltă, unde sunt convins că îi va plăcea. Este un mare prieten și iubitor al tradițiilor, cel mai entuziast ambasador al României autentice”.

 

ISTORIE

A intrat în legenda Jocurilor Olimpice cu pagaia ruptă


La Jocurile Olimpice de la München, din 1972, în seriile de calificare la cursa canoe simplu de 1000 de metri, imediat după start, pagaia lui Ivan Patzaichin s-a rupt. Regulamentul de concurs nu permitea oprirea întrecerii, așa că marele nostru campion a fost nevoit să vâslească cu un ciot de pagaie. A încheiat cursa în aplauzele și uralele spectatorilor. Descalificat, apoi reprimit după contestații, se califică în marea finală și câștigă aurul olimpic după o cursă care a intrat în legendă. În fotografie este alături de celebra pagaie, acum recondiționată.

 

Comentarii

loading...