Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și anunțurile, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul. De asemenea, le oferim partenerilor de rețele sociale, de publicitate și de analize informații cu privire la modul în care folosiți site-ul nostru. Aceștia le pot combina cu alte informații oferite de dvs. sau culese în urma folosirii serviciilor lor. În cazul în care alegeți să continuați să utilizați website-ul nostru, sunteți de acord cu utilizarea modulelor noastre cookie.

Care diasporă?

Marius Ghilezan Actualizat: 12.08.2019 - 09:16
Marius Ghilezan

Mitingul de rememorare a celui de anul trecut nu a mai avut forţă, putere de impact şi determinare.

Share

Aceleaşi lozinci, aceleaşi figuri, lideri apăruţi din spuma mării, contestatari de profesie, cum erau altădată revoluţionarii de profesie. Poate că şi datorită concesiilor făcute străzii de către Viorica Dăncilă indignarea s-a mai înmuiat. Cu siguranţă erau mai mulţi protestatari dacă în funcţia de ministru de Interne era tot Carmen Dan. Din Jandarmerie niciun şef nu mai e pe poziţie. Neschimbaţi rămân doar şefii serviciilor secrete, minus STS, pentru că ei par a avea o viaţă veşnică, dată de cei care-i susţin.

În Piaţă am revăzut cătuşe, chiar dacă liderul demonizat al PSD, Liviu Dragnea, e la puşcărie. Indignaţii au mereu aceeaşi temă, rămân „încremeniţi în proiect“, cum ar spune naşul „Slujirii pure“. Numai că apostolii dărâmării nu susţin pe faţă pe nimeni. Neavând o opţiune concretă, ţi se pare, ţie, cel trecut prin războaie şi revoluţii, că fac agenda unei structuri oculte.

Recent, Ilie Năstase mi-a povestit că odată pe săptămână trebuie să muncească în folosul comunităţii. Merge cu măturica şi cu făraşul să adune căcărezele de la câini şi de la pisici în parcul din sectorul său. Evident că se îmbracă în uniforma de general al armatei române. Ce poate fi mai dizgraţios şi mai maliţios? Un simbol al României este pus să adune gunoiul din parc, asta în timp ce directorul de la Oracle e bine mersi acasă, supus controlului judiciar, nu umilit ca marele tenisman care a luptat pe fronturile de la Roland Garros, Flushing Meadows, Wimbledon în numele României.

Poate exista un alt concept de agresiune asupra simbolurilor naţionale decât punerea unui nume de glorie în rând cu rahaturile câinilor? Dacă ai ochii deschişi şi vezi cum marii oameni de afaceri români au fost târâţi prin tribunale, ai un whole picture al dezagregării identităţii naţionale. Dacă o serie de cazuri rămâneau izolate, nu te ducea gândul la o acţiune concertată. E clar că cineva, cu sprijinul serviciilor secrete româneşti, vrea să ne predea la cheie fie partenerului strategic, fie vreunei puteri parastatale, altfel nu se explică desantul asupra valorilor şi tradiţiilor româneşti. Dar cine e generalul din spatele batalioanelor de rezistenţi? Nici în SUA nu se identifică personajele din spatele curentelor revoluţionare, dar se intuiesc.

Soros e doar un nume generic, am mai spus-o de atâtea ori.

Există o stratosferă de grupuri de interese care îşi justifică existenţa prin a face bani grămadă. Faptul că un fost ambasador american a venit chilug şi a plecat cu milioane de dolari în plete e semn că i-a priit viaţa din România, unde a fost susţinut de sferele oculte pentru a face bani.  

„Vrem o ţară ca afară“, repetabilul slogan al străzii pare mişto la impresia colectivă de plimbat plăcuţa suedeză pe străzi, nu şi în realitate.
La mine la moşie, am avut, zilele trecute, două grupe de lucrători. Unii – specialişti în instalaţii, alţii – muncitori cu cârca. Jumătate dintre ei au stat la umbră. Unii la ţigară, alţii pe sub copaci. Cel mai vârtos lenevea un tânăr de 21 de ani, într-o roabă. Avea căştile pe urechi, bea Coca-Cola. La 12 fix au început masa. Dacă afară n-ai voie nici la ţigară în timpul lucrului, aici am identificat vreo patru pauze. După masă, siesta de bere. I-am întrebat de ce din efectivul de timp nu muncesc ca afară. Mi-au răspuns sec: aici câştigă 500 de euro, afară 2.000. Dar, culmea, n-au fost plecaţi niciunde. Nu ştiu ce înseamnă belciugurile stăpânilor italieni sau spanioli. Ştiu viaţa de dincolo din poveştile rudelor. A acelora care ne dau lecţii în numele sfântului duh al slujirii în afară. Nimeni nu le spune celor rămaşi acasă cât de greu muncesc în străinătate, care e rânduiala şi care sunt discriminările faţă de aceiaşi muncitori din ţara respectivă. S-a creat un mit al diasporei. Cred eu, întreţinut de băieţii din Pădure, cei cărora nu le-a ieşit anul trecut asaltul asupra Guvernului, iar în replică, exact ca-n sindromul Stockholm, în care victima empatizează cu torţionarul său, prim-ministrul le-a dat jumătate de miliard de lei gratificaţii pentru modul cum apără ţara, probabil, de politicienii hoţi. N-o să vedeţi vreun general SRI că umblă după căcaţii de câini prin parcuri. Astfel de înstelaţi sunt o excepţie de la joc. Pensionaţi la aproape 50 de ani, au firme de pază care asigură protecţia firmelor de stat. În particular ar fi oameni de afaceri, în realitate rămânând indivizi legaţi la adăpătoarea sistemului, adică la banii publici pe care-i vântură tot ei, băieţii din spatele indignaţilor.

„Vrem o ţară ca afară!“, strigă aşa-zisa diasporă. Dar care acasă nu vrea să muncească precum afară. La bani româneşti, muncă românească, s-ar spune.

Trist e că în ţară au rămas doar putorile, loazele şi asistaţii social. Nu găseşti un om să dea cu sapa în grădină, care să muncească mai mult de 2-3 ore şi să ceară 200-250 de lei, adică 50 de euro, cam cât un zilier în Italia.

Meseria de plângăcios de milă e la mare căutare în România. Pentru că nu avem un management al eficienţei, productivitatea nu e ca aceea de afară. Când vorbeam, prin anii ’90, despre modelul german de muncă, un fost director de fabrică mi-a recomandat să ţin cont că nu lucrăm aici cu nemţi.

După 30 de ani, diaspora mea s-a întors în ţară. A mea, care?

Prin anii ’80, mulţi bănăţeni şi-au luat formularele mici sau formularele mari de plecare în Germania, asta după ce rudele de acolo plăteau vreo 30.000 de mărci vest-germane la oamenii Securităţii. După un arbeit de vreo 20 de ani prin uzinele germane, s-au reîntors cu pensiile de acolo şi trăiesc în preajma Timişoarei. Nu s-ar mai întoarce în Germania, dar au şi o jenă în a povesti ce umilinţe au îndurat printre cei de afară. Sloganul „Vrem o ţară ca afară“ îi prinde în joc. Nu se gândesc la cum au muncit, numai la ce beneficii de sistem de asigurări, ce autostrăzi au cei de afară. Sunt de acord că trebuie să grăbim ritmul. Dar ce fac ei, la 50-60 de ani? Se odihnesc. N-au nicio iniţiativă privată. „Românii sunt hoţi, Fiscul e prea rău“, şlagărul le hrăneşte lenea şi le obstrucţionează mintea.

Anul trecut, la un concert de jazz la Sângeorz-Băi, un tânăr venit de afară, cu palmă grea şi minte puţină, îi seducea pe câţiva adolescenţi cu raiul de afară. La plecare, l-am invitat doar pe cetăţeanul european la o bere. L-am întrebat cu ce se ocupă în Paradisul occidental. Mi-a spus că munceşte în construcţii. L-am chestionat dacă îşi permite să meargă în cluburi, să iasă cu gagicile lor, să aibă un confort de viaţă. La tirul meu de întrebări a lăsat capul plecat. Mi-a răspuns că aşa e printre bistriţeni, omul trebuie să se laude că o duce bine, altfel nu e băgat de nimeni în seamă.

Revenind la mitingul diasporei, PET-urile s-au strâns, luminiţele s-au stins, dar problema rămâne. Cum creăm o ţară ca afară cu putorile rămase acasă şi cu lăudătorii veniţi în vacanţă? De ce diaspora înţeleaptă, cea din top-managementul firmelor de afară, nu se implică? Îi e ruşine de apartenenţă. Ştie că un om care-şi huleşte originea îşi bate joc de strămoşi.

Imperativul „să se facă!“ e deja obositor. „Cine nu sare ia condamnare!“, parcă aşa se ţipa prin piaţă. Dar cine sare să aducă un proiect de ţară? Mai sare cineva?

Pentru mine, chestiunea e oablă. Afară, în genunchi, frecând podele; aici, în picioare, înjurând ca birjarii. Care diasporă, domnilor? Cea care nu se înghesuie să se înscrie în registrul electoral pentru votul prin corespondenţă şi care aşteaptă zilele alegerilor să dea buzna în secţiile de vot? Cineva spunea, recent, că românul a rămas cu deprinderile de pe timpul lui Ceauşescu. Să stea la cozi. Dar cozile mănâncă timp şi înteţesc bârfele celor care în viaţa lor n-au sădit un pom.

Apatrizii nu pot să ne dea lecţii despre iubirea de ţară. Când celor din generaţia noastră le-a strălucit mirajul Occidentului, mulţi dintre diasporenii de azi nu ştiau care e diferenţa dintre un burg şi un ville. Am fi putut să rămânem şi noi în binele de puf, dar am preferat mereu să ne întoarcem pentru că rădăcinile ne erau prea înfipte. De aia un diasporean nu-şi va face niciodată moşie. N-are în genetica ispăşirii condiţiei de vieţuitor vâna de boier pământean. Eu încerc să o cultiv. O Europă a apatrizilor mă deprimă şi mă îngână să cred că Harrari are dreptate. În 2050, 5%, potrivit estimărilor sale, vor fi înzestraţi cu înţelepciune, restul vor fi turme de asistaţi şi dependenţi de gadget-uri.

În timp ce în unele state din lume se prognozează plecările în spaţii intergalactice, românii continuă războiul româno-român, fără a-şi da seama că nu sunt decât uneltele celor care vor să privatizeze şi galaxia, în timp ce pe idioţii utili i-au pus la jugul urii şi al defăimării. Totul nu e decât o inginerie socială. Sămânţa urii are germeni străini. E apatridă.

Poate vom înţelege vreodată de ce boierii îşi trimiteau copiii la studii şi îi obligau să se întoarcă. Pământurile nu pot fi expatriate.

Diaspora indignată nu e decât un concept creat în laboratoarele de înrobit România şi de aprins războiul româno-român. Cei care nu plătesc taxele în ţară și n-au dat bani nici pe asigurările de sănătate cred că mai bine s-ar abţine să ne dea lecţii. Vin de acolo, din lumea pletorii sociale şi a arbeit-ului forţat, după norme şi reguli, fără a avea, ca paşoptiştii, un nod bine făcut la cravată.

Un căpşunar nici măcar nu ştie care e reţeta producţiei multiple, darmite să vină acasă şi să creeze o fermă similară. Omul care munceşte n-are timp de uşcheala gândirii profunde. Îi e mai uşor să dea sentinţe şi să plimbe ramele prefabricate ale urii prin cercul desenat de gardienii urii, decât să aducă puterea exemplului.

Ne-am cam plictisit de lecţia dată de bandante unui sistem medical de top european.

 

 

 

 

 

Citește totul despre:

#lazi

Comentarii

loading...