Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și anunțurile, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul. De asemenea, le oferim partenerilor de rețele sociale, de publicitate și de analize informații cu privire la modul în care folosiți site-ul nostru. Aceștia le pot combina cu alte informații oferite de dvs. sau culese în urma folosirii serviciilor lor. În cazul în care alegeți să continuați să utilizați website-ul nostru, sunteți de acord cu utilizarea modulelor noastre cookie.

Cele două trucuri ale activismului „progresist“

Cătălin Sturza Actualizat: 06.11.2018 - 09:27
Cătălin Sturza

Ați ascultat vreodată o trupă de metale din acelea foarte grele, care cântă ceva violent-cacofonic numit de unii prieteni „muzica revoltei“, și de alți prieteni, mai puțin eufemistici în exprimare, „piese cu grohăieli“?

Share

Cam cât timp puteți să ascultați așa ceva? Cam de câte ori pe lună – sau pe an – mergeți la un astfel de concert? Eu, unul, pot să ascult așa ceva când și când; nu pentru mult timp; și din ce în ce mai puțin, în ultimii ani. Și cred că exemplul meu nu e singular.

Ei bine, cam la fel stau lucrurile și cu „muzica revoltei“ cântată de unii activiști și de unele dintre aceste partide care își spun „progresiste“. În fapt, acești activiști și aceste partide au două trucuri în mânecă.

a) Își schimbă, în permanență, repertoriul. Revolta lor trebuie să fie, mereu, despre o „discriminare“ fresh, sau despre o categorie „discriminată“ fresh. De regulă, pentru discriminare există undeva o bază reală, dar spectacolul nu are nimic de-a face cu acea bază reală; e doar despre activiștii și „revoluționarii“ care vor să fie rock staruri și să acapareze, ei singuri, lumina reflectoarelor din centrul societății. De aici, noile și noile teorii și bătălii pentru gen, pentru identitatea sexuală, și pentru „supa de alfabet“ – care reprezintă schimbarea naturală a pieselor și a repertoriului, o dată ce vechiul repertoriu al „luptei de clasă“ s-a uzat și a devenit plictisitor.

b) Își schimbă, în permanență, publicul. Aceste concerte ale activiștilor de serviciu au, mereu, cortul plin. Dar, dacă vă uitați cu atenție la public, nu o să vedeți aceleași fețe la două reprezentații diferite. În fapt, cred că cea mai mare parte din public se rotește și se schimbă, de la un an la altul. În cort sunt atrași mereu și mereu noi mușterii, în cea mai mare parte tineri și foarte tineri; care intră, se holbează, stau mai mult sau mai puțin pe acolo, și apoi își văd de viață. Unii își fac business-uri, alții își fac familii; unii îl descoperă pe Mark Manson, alții pe Jordan Peterson; unii descoperă muzica clasică, alții (re)descoperă Biserica. Dar mai toți merg mai departe – spre sound-uri mai armonioase, și spre valori mai tari. Spre un teren estetic, moral și spiritual mai ferm și mai consistent. Puțini suportă pe termen lung tot acel zgomot și toată acea furie (fără obiect); așa cum puțini suportă, pe termen lung, să se scufunde în acele nisipuri mișcătoare.

Există și o linie melodică de fond? Există. Ea este melodia hitului Revoluției Franceze: „Omul va fi liber doar atunci când ultimul rege va fi spânzurat cu mațele ultimului popă“ (nu le-am inventat eu; căutați-le pe Google)

În orice caz, data viitoare când veți fi asaltați de zgomotul, de blasfemiile și de injuriile care se revarsă din acel cort: să știți că acesta e doar un spectacol, desfășurat pe scenele Europei de câteva secole încoace. Spectacol care s-a tot rafinat, de la furcile, topoarele și ghilotinele secolului al XVIII-lea. Dar, pentru a funcționa, acest spectacol are nevoie de cele două trucuri: rotația permanentă a repertoriului și a categoriilor oprimate, și rotația permanentă a publicului de sub cort..  

 

Comentarii

loading...