La fiecare ieşire publică, preşedintele Klaus Iohannis, căruia Constituţia României i-a îngrădit libertatea de a susţine un anumit partid politic, acţionează precum un agent de campanie al PNL şi USR-PLUS. Un orator, de care formaţiunile româneşti nu prea au avut parte.
Dicţia, o lecţie lipsă la politicienii români
Îmi aduc aminte de Phil Cocks, un maestru al genului, adus de Corneliu Coposu de la partidul conservator britanic. În lungile traininguri de specialitate, profesionistul englez îi învăţa pe junii ţărănişti atât dicţia, cât şi rezonanţa cuvintelor.
Faptul că multe nu s-au prins de ei, e treaba lor. Consilierul pe apărare al şefului statului e unul dintre beneficiari, numai că fişa postului de acum îl califică drept necuvântător.
Iese preşedintele şi împinge mesajul până la colţeni, să priceapă şi Baba Rada, că nu-i răul altundeva decât la partidul care pe vremuri îi făcea o opoziţie bărbătească. Acum tace şi nu-i dă ripostă, aşa cum s-ar aştepta.
Dacă tot nu iniţiază nimeni procedura de suspendare, de ce să nu joace rolul de propagandist?
Klaus Iohannis nu a dezvoltat o obsesie. Mâine, poimâine poate ieşi şi la o bere cu Marcel Ciolacu şi să ne spună mai apoi, precum Orban lui Pandele, că toate nu au fost altceva decât simple declaraţii politice, “nu-i cu supărare”.
Strategii din spatele preşedintelui ştiu cum se crează agenda settings. Şi l-au învăţat pe şeful statului că orice minciună repetată de “n” ori devine prin automatism social, adevăr.
Ceea ce face Iohannis se numeşte redundanţa activă. E o componentă a comunicării politice. Faptul că liderii PSD nu-i răspund, îl încurcă puţin.
Repetiţia, rezonanţa, recursul la temă, cei trei R, îl avantajează pe cel mai bine situat în încrederea populaţiei. Dacă doar trei români din zece cred ceea ce spun pesediştii, şase din zece aprobă tot ce face, spune, critică preşedintele.
Aici e cheia acţiunii, lipsite de reacţiune.
Venerabilul îşi jupoaie din prestigiu
Klaus Iohannis îşi pune la bătaie, cum s-ar zice prin popor, prestigiul. Pentru mulţi el e venerabilul. Încearcă să transfere zestrea sa de puncte electorale către PNL. Numai că partidul din care a emanat are un prea plin la bazinul electoral. Oameni de condiţie medie şi superioară votează oricum PNL. Indecişii nu se îndreaptă spre liberali, ci către cei care ridică zmee, adică USR-PLUS. Ei sunt principalii beneficiari ai încordării muşchilor vocali ai preşedintelui. La facţiunea neomarxistă a comenzii politice “luaţi totul” mai încap electori.
Vocile lumii
Sațietate semantică este un fenomen prin care neîntreruptă repetarea a unui cuvânt duce în cele din urmă la un sentiment că respectivul cuvânt a pierdut sensul. Acest efect este , de asemenea, cunoscut sub numele de saturație semantică sau sațietatea verbală.
Conceptul de sațietate semantică a fost descrisă de E. Severance și MF Washburn în American Journal of Psychology în 1907. Termenul a fost introdus de psihologi Leon James și Wallace E. Lambert în articolul „semantic sațietate Printre bilingvi“ , în Journal of Experimental Psihologie (1961). (greelane.com/ro)
Cuvântul “PSD,” repetat cu obstinaţie, poate să nu mai rezoneze şi să nu mai producă ecou
Prozodia e o artă
Cum am mai spus, preşedintele luptă pentru neomarxişti, aceştia fiind singurii care îşi pot umfla pânzele corăbiilor. Încerc, dar nu pricep, rolul său de la reuniunea de la Aachen, unde s-a semnat un tratat secret între Merkel şi Macron. Iohannis, pe post de ţinător de lumânare, nu ne-a spus niciodată ce s-a negociat acolo, deasupra temeliei Tratatului de bază al UE. Poate că îi e dator şi en-marche-istului, cine ştie.
Iohannis a luat cu siguranţă lecţii. De aia acum e profesor
Revenind la retorica prezidenţială, le place unora sau nu le place, mesajul său e ca un glonţ magic. Atinge, dar nu ucide. Deschide răni, dar nu vindecă. Trezeşte. E ca o frecţie de dimineaţă.
Cine l-a învăţat e meseriaş. Se vede că preşedintele nu-şi permite să lucre, cum zice paorelele de la mine din sat, cu particulari. Că ceilalţi nu ştiu să organizeze riposta e treaba lor.
Şi mai e ceva. Dacă PSD-ului îi lipseşte generalul care să însufleţească taberele pentru asaltul final, Klaus Iohannis joacă acest rol. Prea bine îl recomanda, în urmă cu vreo patru ani, tot printr-o întrebare Ludovic Orban: “Cine e generalul?” Cu toţii ne amintim scena, suspansul şi momentul de emoţie.
Nu există efect de campanie
În alegeri câştigă doar cei care conving mai mult. Care ştiu ce vor. Şi Iohannis spune cu predicat, în timp ce adversarii săi umblă, pe lângă plopii fără soţ, cu teme conexe.
Faptul că nu se crează o dezbatere adevărată, un fighting cum ar spune scoţianul îndrăgostit de maramureşence, îi dezavantajează pe cei în defensivă. Dar retorica se învaţă, nu te naşti cu ea. Iar când nu ai profesionişti care să te scoată la tablă şi să te facă prozodiac, rămâi la cele moştenite. Adică la voturi. Chiar prea multe în dreptul PSD, de-i enervează pe strategii cu dispoziţii şi ordine de scoatere a acestuia din jocul democratic.
Când nu ştii ce e prozodia, nu depăşeşti statutul de calfă.
Ce-i prea mult strică, zice Baba Rada
Şi dacă acţiunea nu are reacţiune şi vocile nu se contrazic înseamnă că nu avem efectul de campanie, situaţie care-l avantajează net pe preşedinte.
Cea ce nu prea ştiu laboranţii care i-au creat preşedintelui prozodia e că efectul de saţietate semantică, un fenomen psihologic, ar putea răsturna masa în capul generalului, cuvântul “PSD,” repetat cu obstinaţie, poate să nu mai rezoneze şi să nu mai producă ecou.
Şi de aici întreg complexul fricii că PNL nu trece primul linia de sosire.
P.S. Prozodia, pentru cei care nu ştiu, e vorbirea frumoasă care crează empatia necesară câştigării voturilor.
