Instituțiile publice românești, marii regizori laureați cu Palm d’Or sau Cannes, artiști cu fițe, jurnaliștii cu pretenții nu au ochi, minte și inimă și pentru pelicula memoriei noastre.
Parlamentul de la Budapesta a omagiat Revoluția de la Timișoara. Forul nostru reprezentativ e preocupat de compunerea sau descompunerea unei majorități.
În timp ce retina colectivă vede filmul distrugerii PNL de către însuși președintele pus de acest partid, nimeni nu întrevede perspectiva.
La adăpostul beznei colective, Klaus Iohannis pritocește un plan de salvare națională, printr-o insurecție armată. Adică să pună la comanda țării, exact ca în America Latină, pe vremea când CIA făcea și desfăcea junte militare, un general.
Pericolul revenirii la o dictatură personală e mai mare ca oricând. Doar nu credeți că USR-PLUS s-a trezit brusc că nu-l vrea pe Orban? Era acră varza la popotă sau e un alt scenariu de film?
E limpede ca boasca devenită vin. Se pregătește un regim al generalilor.
desen realizat de Ștefan Popa Popa’S
Prezent timp de două ore în studioul unei televiziuni de știri, cu greu am reușit să provoc subiectul legat de revoluție. Evident, discuțiile au căzut în derizoriul cine are pe nedrept certificat de revoluționar. Eu nu am și mă mândresc cu absența mea din panoul “Iliescu și revoluția.”
La 31 de ani de la evenimentele sângeroase, în lipsa vinovaților și a miilor de documente cercetate și publicate, putem recunoaște că am fost niște naivi. Dar ne-am vindecat.
Totul a fost un scenariu, de alții regizat, în care am fost doar simpli figuranți. Unii dintre noi au mai și murit.
Dacă după trei decenii discutăm de viitorul guvern al generalului, e clar că ne-am întors în timp. Azi, despotismul vine prin bună voința generației pensate, care are fantezii cu cizme și vipuști. De ce să ne mai mirăm?
Istoria e ciclică. Noi am supraviețuit la trei regimuri. Dar memoria nu poate fi arestată.
Cum să ne bucurăm? La ce ne folosește omagiul?
Timp de 40 de ani, Armata a dus un singur război. Cel cu propriul popor. Generalii nu și-au cerut niciodată iertare pentru crimele din 17 decembrie 1989.
Ce folos că după 30 de ani, ministrul actual al armatei își cere scuze?
Fii securiștilor sunt azi parlamentari. Criminalii au pensii speciale. Nimeni nu e vinovat. Pentru că onor justiția a avut lesă.
Știm acum după 30 de ani de acordul de la Malta.
Fiica Lepei Bărbat, prima victimă a Revoluției din Timișoara
Vocile lumii: “Am văzut-o pe mama căzută la pământ și împușcată în cap și în piept.
A murit sub ochii mei.
Tata era tot jos, ghemuit, împușcat în stomac,” povestește Ioana care în decembrie ‘89 avea 12 ani.
Mama Ioanei a fost primul român împușcat în ‘89 in Timisoara.
Pe criminal l-au prins: un căpitan de la o unitate militară din Timișoara.
L-au eliberat și i-au clasat dosarul.”
“Există Dumnezeu!” Asta ne-a fost forța. Ispitele nu ne-au biruit decât acum când sunt pregătite din nou să ia în stăpânire o țară
La Malta s-a scris istoria
Niciun jurnalist tânăr n-a avut curiozitatea să investigheze memoria fiicei Lepei Bărbat, copilei de altă dată. Știm. Istoria e scrisă de învingători. De cei care bagă pop-corn și frișcă-n instalație.
Președintele George W. Bush s-a întâlnit în 2-3 decembrie 1989 cu Mihail Gorbaciov și au negociat căderea Cortinei de fier. Dolari contra eliberarea țărilor din est. Restul a fost doar tactică de luptă.
La Praga cu flori, la Timișoara cu sânge. Nimeni nu a dat socoteală pentru că nu a existat voință și consens.
Revoluția română nu face azi rating pentru că nu mai are spectatori.
Întrebare, formulată de studenții progresiști de azi: “De ce revoluționarii nu și-au transmis SMS-uri?”
Un prestigios profesor de la „Litere” din Timișoara povestea recent că studenții au întrebat de ce a fost nevoie de mesageri cu bițiglele, între Podul de la Catedrală și Podul Decebal? “Nu era mai simplu să-și trimită un SMS?” Replica nu s-a mai lăsat așteptată. Nimeni nu a râs. Semn de instalare draconică a stării de ignoranță.
Hai să recunoaștem că azi nici nu ne pasă. Generația Z e preocupată de ce mai bagă Zuckenberg pe țeava de net, nu de cele 13 milioane de cartușe trase în Decembrie 1989.
Astăzi, cătanele de ieri sunt avansate la excepțional.
Cui îi mai pasă că strigătului nostru din Piața Operei: “Vrem făină și mălai și pe Regele Mihai!” nu i s-a răspuns de către putere și societate, decât la moartea suveranului?
“Există Dumnezeu!”- îndemnul nostru de luptă
“Există Dumnezeu!” Asta ne-a fost forța. Ispitele nu ne-au biruit, decât poate acum când suntem prea obosiți să ne mai luptăm cu noii stăpâni.
Asta e și pentru că ne-a adormit vigilența. Ne doare în cot de fiul disidentului Gheorghe Ursu, ucis de Securitate. Nici după aproape 40 de ani nu și-a găsit dreptatea.
Dar astăzi dreptatea e în buzele fardate și în ciucurii de pe umerii gealaților de sistem și-n lozincile cu “anticorupția.” Pe noi nu mai contați la o nouă luptă.
Ne-am vindecat demult iluziile. Suntem prea siguri că o altă cauză nu ne va mai scoate din case. Dar mereu există o nouă generație, dispusă să fie carne de tun.
Ce bine e că avem supermarketurile pline, dar “șe năcaz pră noi” (argoul bănățean) să vedem memoria goală a cumpărătorilor.
De multe ori mă gândesc cât de confortabil le e celor care nu pricep pe ce lume trăiesc. Sunt buni de trimis la oaste. Să facă figurație într-un nou carnaval.
