De ce Băsescu şi Ponta nu sunt singuri

Laurentiu Mihu 06.04.2013 - 02:12

Nu este nimic anormal că înţelegerea preşedinte-premier, în urma căreia numirea şefilor principalelor parchete a înlocuit mecanismul procedurii de ...

Share

Nu este nimic anormal că înţelegerea preşedinte-premier, în urma căreia numirea şefilor principalelor parchete a înlocuit mecanismul procedurii de selecţie cu asumarea în baza legii de către ministrul interimar al Justiţiei, a generat o undă de şoc şi revoltă printre oamenii de bună-credinţă din această ţară.

E sănătos şi că scoaterea lui Daniel Morar din această ecuaţie complicată a generat un val de frustrare, la fel şi faptul că trei sferturi dintre procurorii anti-corupţie au avut o poziţie comună, asumată public, cu privire la calea de urmat în chestiunea numirii noi garnituri de conduceri la DNA.

Pentru că bătălia pentru independenţa justiţiei este departe de a se fi încheiat joi seara, când poziţia lui Traian Băsescu a consfinţit practic ireversibilitatea acordului de coabitare în care s-a angajat cu Victor Ponta, invadarea spaţiului public de nemulţumirea sinceră a celor care mai cred că statul de drept este singurul înveliş sub care trebuie să evolueze România reprezintă în sine o garanţie că, în pofida aparenţelor, nu a fost totul pierdut.

Doar că, spre deziluzia lor, la momentul la care vorbim realpolitik-ul a rămas unica formulă viabilă pentru gestionarea cu succes a actualei crize de sistem.

 Nu ar fi fost aşa dacă rezulztatul alegerilor din 9 decembrie ar fi fost altul, dar ce să-i faci?

La momentul respectiv, majoritatea celor care s-au dus la vot au validat doctrina Voiculescu şi nu pe cea a lui Daniel Morar.

E, dacă vreţi, una dintre constantele păcătoase ale României post-decembriste: minoritatea se orientează corect, dar nu ceea ce crede ea contează decisiv. De aia, la noi, oameni ca Monica Macovei sau Daniel Morar au mai degrabă şanse de a fi izgoniţi decât promovaţi.

Prin urmare, votul de la parlamentare este o realitate de care nici un politician responsabil, român sau străin, nu poate face abstracţie, rămânând totodată singurul reper valid pentru redesenarea viitoarelor strategii.

A omite pur şi simplu scrutinul din iarnă, care a oferit USL-ului putere prin forţa procentului de 60-70%, înseamnă a ne teleporta într-un univers paralel. Caz în care, orice pretenţie că vom putea schimba ceva în universul în care, de fapt, trăim devine absurdă.

În mai puţin de un an, forţa de negociere a lui Traian Băsescu, ale cărui opţiuni pentru Parchetul General şi DNA au fost tot timpul rocada Kovesi-Morar, a scăzut succesiv în trei rânduri: prin căderea Guvernului Ungureanu, prin pierderea sprijinului PDL, în fine, prin rezultatul alegerilor parlamentare.

Adăugaţi la toate acestea procentul colosal care a pus Parlamentul la picioarele USL, dar şi dispariţia aproape totală a opoziţiei, a cărei prestaţie îţi dă uneori impresia că uniunea păstorită de Dan Voiculescu deţine, în fapt, 100% din Legislativ.

Să nu scăpăm din vedere nici cealaltă dimensiune a realitatăţii electorale: stânga beneficiază de un suport popular cu gabarit depăşit, în timp ce electoratul de dreapta s-a evaporat, cel puţin de la urne, iar soluţiile politice pentru revitalizarea acestei zone sunt caricaturale.

Era, deci, de aşteptat ca un asemenea „spate” politic să reducă la minimum spaţiul de acţiune al şefului statului şi, chiar mai important, pe cea a partenerilor strategici ai României.

SUA, Marea Britanie, Germania, Comisia Europeană se pot implica, cu rezultate benefice, în viaţa cetăţii unui membru NATO şi UE, dovadă intervenţiile salvatoare pe care le-au avut pe parcursul anului 2012.

Însă există limite. Ca de exemplu, rezultatul alegerilor din 9 decembrie.

Suportul popular masiv pe care USL l-a dobândit nu a însemnat şi sublimarea intereselor pe care Occidentul le are în România, dar a fost suficient pentru a reduce numărul pârghiilor pe care marile cancelarii le-au avut până acum la dispoziţie.

Până la urmă, poporul este suveran, iar asta este valabil şi pentru România.

Ceea ce, din nou, nu înseamnă că partenerii-cheie ai României au motive să stea pe margine. Şi nici nu stau.

Tot ceea ce se petrece zilele astea, în contextul desemnărilor pentru şefia parchetelor, este o consecinţă practică a unui episod deosebit de pragmatic: semnarea acordului de coabitare Băsescu-Ponta.

Nici SUA, nici Marea Britanie, nici Comisia Europeană, nici Victor Ponta şi nici Traian Băsescu nu mor de dragul lui, dar şi-au dat din timp seama că nu au cum să nu se trezească, toţi, în aceeaşi barcă. Acum dau la vâsle.

Evident, fiecare vine cu doza lui de efort şi primeşte raţia sa de pauză.

Deşi sună cinic, asta se întâmplă de când a intrat în pâine Guvernul Ponta 2, iar o miză atât de mare precum controlul justiţiei nu putea scăpa acestui filtru.

Judecând după reacţiile ambasadelor SUA şi Marii Britanie de vineri, compromisul anunţat de Traian Băsescu şi Victor Ponta nu doar că a fost întâmpinat cu deschidere, dar este aproape sigur că marile cancelarii au avut habar din timp de acest deznodământ. Iar asemenea decizii se iau la rece şi fuseseră anticipate din ziua în care s-a perfectat compromisul sau coabitarea Băsescu-Ponta.

Pe de altă parte, e greu de imaginat că Traian Băsescu s-ar fi implicat în aşa ceva în lipsa unei forme de consimţământ la acest nivel, dat fiind faptul că, între politicienii români, beneficiază de cea mai mare cotă de încredere pe plan extern; şi dat fiind faptul că mai are atât de puţin aliaţi.

În fine, mesajele transmise ieri de americani şi britanici sunt importante şi din perspectiva Morar: Washington-ul şi Londra au fost cei mai puternici sprijinitori ai lui fostului procuror şef al DNA şi cei mai activi suporteri ai continuităţii în lupta anti-corupţie.

Sunt, de pildă, de notorietate ieşirile tactice ale fostului ambasador al SUA, Mark Gitenstein, care nu s-a sfiit să asocieze imaginea luptei împotriva corupţiei cu figura lui Daniel Morar, cerându-le totodată autorităţilor de la Bucureşti să pună în locul său un procuror de o statură cel puţin similară.

De multe ori drumul spre realizarea unui obiectiv nu e nici drept, nici sigur. Dar asta nu înseamnă că, atunci când întâlneşti o curbă, deşi GPS-ul îţi arătase iniţial linie dreaptă, tu intri cu capul în zid sau pici în prăpastie.

Citește totul despre:

Comentarii

loading...