Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și anunțurile, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul. De asemenea, le oferim partenerilor de rețele sociale, de publicitate și de analize informații cu privire la modul în care folosiți site-ul nostru. Aceștia le pot combina cu alte informații oferite de dvs. sau culese în urma folosirii serviciilor lor. În cazul în care alegeți să continuați să utilizați website-ul nostru, sunteți de acord cu utilizarea modulelor noastre cookie.

Conflictul major al lumii actuale: America vs Germania

Ilie Serbanescu Actualizat: 06.02.2019 - 11:15
Ilie Serbanescu

Totul probabil a pornit de pe piețele financiare.

Share

 

În timpul crizei din 2007-2011 – cu cauze preponderent financiare – America a încercat din tot ceea ce a întreprins să nu se schimbe cumva regulile scrise și mai ales nescrise ce guvernează piețele financiare, care o avantajează în mod detașat. Nu întâmplător, pentru că în America sistemul financiar-bancar confiscă peste 40% din profiturile realizate în economie, iar ţara a ajuns rentier pe baza cupoanelor financiare obţinute de pe toate continentele lumii de către transnaţionalele sale.

Dar nu numai atât. Impunând prin supremaţia sa economică, politică şi militară la sfârşitul celui de-al doilea război mondial moneda proprie ca mijloc de plată cu acceptare internaţională deplină, America a dobândit privilegiul de a-şi finanţa expansiunea mondială cu emisiuni monetare proprii şi de a-şi acoperi cu aceleaşi emisiuni deficitele externe, fiind singura ţară din lume care poate realiza acest lucru cu moneda proprie, şi nu cu moneda altcuiva. Pentru a mai face rost de ceva resurse financiare, America nu trebuie să muncească în plus, ci doar să tipărească niscai dolari în plus. Alte popoare muncesc din greu, exportă pe piaţa americană, de acolo iau dolari pe care, dacă nu găsesc ce să facă cu ei, plătind mărfuri luate de la alţii sau investind banii aiurea, îi întorc pe piaţa americană sub formă de plasamente financiare şi contribuie astfel chiar la finanţarea deficitelor americane, comercial şi bugetar.

Deşi acest circuit a luat o amploare explozivă, America nici nu se gândeşte să renunţe la el sau să-l restrângă măcar cât de cât. Îndatorarea statului american – cheia acestui circuit – este deja mai mare decât marele PIB american şi oricum depăşeşte îndatorarea, atât de incriminată, a întregii zone a euro. Din punct de vedere american, remediul prescris îl constituie noi datorii, cu bază în noi emisiuni monetare! Singura ţară care-şi poate permite însă un asemenea lux este America.

Oarecum la antipozi se află Germania. Ajutată de cumpătarea şi disciplina proverbiale ale nemţilor în cheltuirea banului public şi a banului în general şi mai ales de strategia rămânerii în aria capitalismului de producţie, aproape în contracurent faţă de tentaţia ruinătoare spre cazinou financiar din capitalismul contemporan, Germania a câştigat treptat teren şi soliditate. A recucerit Europa şi în Vest, şi în Est şi, în contextul crizei euro, a pus piciorul în prag, forţând Uniunea Europeană să adopte un pact fiscal care în principiu urmăreşte s-o alinieze la comportamentul financiar german. Marea Britanie a mers integral pe mâna Americii şi a pozat în rolul de acum 70 de ani al singurei oponente pentru o perioadă a Germaniei din Europa. Acest pact fiscal era de natură a afecta complet rânduielile de pe piețele financiare. Pe toate căile, americanii au declanșat marea bătălie pentru blocarea implementării efective a planului Merkel de guvernanţă fiscal-bugetară. Acest plan, la care Germania a obţinut, în contextul crizei, o amplă aliniere europeană, însemna eliminarea deficitelor bugetare şi, prin consecinţă, scoaterea, într-o proporţie substanţială, a întregii Europe dintre clienţii împrumutătorilor privaţi, aşa-zişii „investitori“ financiari, care din aceste împrumuturi către alţii, îndeosebi către state, trăiesc! Îngenunchind „pieţele“, Germania putea începe să toace în dreapta şi-n stânga!

Restul făcea timpul. Pe termen lung, gogoaşa lacomă a capitalului financiar nu va fi putut rezista, în ciuda acaparării puterii în prezent de către reprezentanţii ei.

Nu era greu de întrezărit că pactul Merkel îi viza pe americani și scopul lor nemijlocit ca, în caz de criză, investitorii financiari să fie protejați, adică plătiți indiferent de ceea ce făcuseră, respectiv să-și încaseze tainul prevăzut, indiferent dacă pe seama nevinovaților: salariați, pensionari, contribuabili.

Numai că pactul Merkel înlocuia o injustiție cu alta. După ce Germania, împreună cu alte câteva ţări vestice, a folosit deficitul bugetar pentru a impulsiona şi dezvolta economia, ajungând la stadiul de ţară industrială dezvoltată, a obligat aşa-zişii parteneri din blocul economic pe care îl conduce să încremenească în stadiul de subdezvoltare existent, spre a respecta o disciplină bugetară care sună bine, dar care face rău dezvoltării. Sau, mai degrabă spus, pe care dezvoltaţii şi-o pot permite, dar subdezvoltaţii, nu! Germania şi eventual alţi câţiva vor fi câştigătorii şi toţi ceilalţi – pierzători.

Bizareria acestui pact stă însă în altceva.  Datoriile uriaşe ale statelor – în faţa cărora se deduce că s-ar fi adoptat în replică pactul cu pricina – au ajuns la nivelul de criză poate doar în cazul Greciei din cauza „lăbărţării“ sau indisciplinei statelor în scopuri politice şi sociale! Pe plan general însă, au ajuns aici pur şi simplu din cauza absorbţiei de către state a consecinţelor ravagiilor făcute în economie de sistemul financiar-bancar prin speculaţii, credite riscante şi tranzacţii cu produse toxice. Chestia asta cu „de vină-i statul“ este un fals vehiculat deliberat pentru a putea pune să plătească statul (adică salariaţii, pensionarii, contribuabilii)! Este un montaj al marii finanţe private transnaţionale tocmai pentru a nu plăti cei cu adevărat vinovaţi (adică cei din sistemul financiar-bancar). Dna Merkel, sub presiunea contribuabililor votanţi germani, a găsit soluţia: neîndrăznind să-i pună la plată decât parţial, derizoriu şi doar în cazul zis special al Greciei pe cei vinovaţi, a aruncat factura tot asupra populaţiei, dar sub forma restrângerilor bugetare reclamate de un mit cu priză la germani: disciplina financiară, pe care, spre satisfacţia acestora, dna Merkel a impus-o „über alles“!

Prin aplicarea pactului cu pricina se lăsa în timp fără obiectul muncii toată marea finanţă privată transnaţională. Aceasta – constituită din grupuri financiare de diferite stirpe şi de diferite profile – trăieşte exclusiv din împrumutarea altora, în frunte cu statele. Şi dna Merkel credea că o să fie lăsată să răpească acestei finanţe dintre clienţi toată Europa! Să fim realişti! Asta cam însemna război! Să nu se uite că Ceauşescu a fost lichidat pentru că şi-a plătit datoriile, nu pentru că le-a făcut! Credea doamna Merkel că poate veni de hac marii finanțe mondiale printr-un simplu pact la care asocia niscai vărgăleţi din Est?! 

Comentarii

loading...