Multe şi mărunte s-au întâmplat la Congresul PSD. Pentru că noua conducere să fie aleasă a trebuit mai întâi modificat statutul. Fiindcă, aşa cum postula Paul Stănescu, numele de CEx era toxic, a devenit Consiliul Politic Naţional.
Până sâmbătă pesediştii tot vorbeau despre deciziile din Biroul Politic şi conducerea colegială. Cei cu naturelul simţitor şi auzul fin s-au cam cutremurat la auzul acestei denumiri. Mulţi cunoscători ai esenţei dure a Politburo-ului partidului comunist, format de Lenin, Stalin, Troţki, Kamenev, Krestinski, anunţat drept conducere colectivă, a mascat de fapt ascensiunea liderului absolut.
Toate relele pământului ale lui Stalin au fost năşite în numele Biroul Politic. El era tătucul despre care veni vorba la Congresul PSD.
După anunţarea votului pe statut, ne-am mai liniştit. Consiliul Politic Naţional mandatează, între două reuniuni, Biroul Permanent Naţional, care e altceva în PSD decât Politburo-ul de tristă amintire.
Răii pariau, în timpul lucrărilor transmise online, între cine va fi Stalin şi cine va fi Troţki.
Nu va exista răspunderea colegială
În cele din urmă, Marcel Ciolacu ne-a lămurit. Nu va mai exista un tătuc. La începutul discursului, bine structurat, cu enunţuri clare şi măsuri concrete de urmat, aveam temeri. Dar finalul a fost apoteotic. A anunţat că el va răspunde în cazul unui insucces la locale, cea ce niciun tătuc nu ar fi zis.
Răspunderea colegială nu va exista. Aşa s-au liniştit lucrurile.
Poate că Victor Ponta a urmărit lucrările cu pop-corn, aşa cum anunţa în urmă cu vreo cinci ani. În paralel pe Netflix, şi-o fi pus Primary Colours (filmul “Cum să ajungi preşedinte”), în regia lui Mike Nichols şi se gândea ce-ar fi fost dacă.
În amintirea celui ce-a fost şi nu va mai fi, aflat intrat cu degetele lungi în pielea lui John Travolta, precis că s-a gândit de ce nu şi-a luat şi el un strateg precum Henry Burton. Că azi ar fi pupat toţi trandafirii. Aşa a rămas un guiţător în afara suinei. De ciudă, a aruncat cu pepsi-ul dat la ofertă în televizor. Nu şi-a luat când trebuia un Vasile Dîncu şi acum stă singur în anticamera cu vedere spre insignifiere.
Marcel Ciolacu şi-a tras zâmbetul vag. A urcat pe scenă, precum Bradley Cooper în 2013 la Oscar, după ce a jucat în “Mizerabilii.”
Lepădarea de trecut a devenit noua strategie pesedistă. Tabula rasa, vorba lui Adrian Năstase.
Costumul de azi nu mai e ca şi costumul de ieri. Nici barba de tip Henry Burton nu-i ca ciocul lui V.I. Lenin
Cei din linia a doua au ajuns în linia întâi. Pe front-line. Ceea ce e bine. Loviturile nu le va mai lua singur liderul, ci întreaga trupă, gen.
Interesantă abordare pe frontul apărării cetăţii PSD de atacul continuu al preşedintelui şi a vasalilor săi din PNL şi USR. Nu va fi doar Ciolacu omul ţintă.
PSD a pierdut taurul roşu, în care se înfigeau toate suliţele matadorilor
În vechea luptă, duşmanul era personalizat în Liviu Dragnea. Acum e mai greu pentru inamic să identifice omul negru şi să-l victimizeze.
La început am crezut că noul Stalin sau Troţki ( nu ştiu care dintre ei e întruchiparea noului preşedinte, îl las pe Maestrul Cristoiu să facă portretul potrivit) se va ascunde în spatele Biroului Politic. După discurs, ne-am cam liniştit. Îşi asumă rolul. Şi arată calea.
Sigur că Marcel Ciolacu nu e Mesia. Poate că nici nu are aptitudini pentru acest rol.
Apatic şi necarismatic, dar bun la combinaţii, e liderul de care acum PSD are nevoie.
Taciturna sa figură bagă şi un avantaj primire. La serva dură a adversarilor nu va sta singur pe linia de fund. Şi nu va fi noul Voldemort în care să tragă cu tunul din toate direcţiile.
E o nouă abordare. Frontul politic naţional nu e încă adjudecat de nicio garnizoană.
PSD luptă în septembrie la fel ca în aceeaşi lună a anului 1944, soldaţii români la Oarba de Mureş. Conduşi de un general străin, au fost victime sigure. PSD, condus de un general român, care ştie ce trebuie poate face o figură interesantă.
Marcel Ciolacu e indigen. Ştie cu ce se mănâncă structurile interne şi ştie să nu fie arţăgos cu adversarii.
Statul de drept şi statul drept în faţa propriilor alegători
Cea mai comică situaţie a Congresului PSD a fost ceea care a urmat edictului “nu vor mai fi tătuci,” când vorbitorii au prezentat pe rând succesele partidului în lupta pentru aderare la NATO şi integrarea în UE. Păi, la acea vreme, treaba era făcută de tătuci, nu?
Sigur că obiectivele de azi ale noului PSD, curat şi lepădat de trecut, dar cu mai mulţi acoperiţi ca niciodată, sunt mai simple, dar mai greu de făcut: punerea României pe şine după un derapaj nenatural.
Marea problemă a fostului partid stat e statul în faţa proprilor alegători.
Jihadul contra PSD, stârnit de preşedinte, încă mai lasă urme în cetatea PSD, deşi nimeni la Congres n-a vorbit despre vinovăţia neorganizării apărării bastioanelor asediate.
Toţi au dat vina pe odiosul trecut. Mulţi dintre ei uitând cum se gudurau în tinereţe prin anticamerele tătucilor. Dar asta e un lucru obişnuit în filmele politice. Eroul de azi e fostul chelner de ieri şi nimeni nu-şi mai aminteşte când Obama împingea tava.
Tabula rasa. „Nomina odiosa” a lipsit, spre cinstea vorbitorilor. Atât ar mai fi trebuit ca actuala conducere să deschidă un război pe faţă cu vechile conduceri.
Sigur că unii mai înţelepţi se gândesc la copacul fără rădăcini, dar fără a înţelege dihotomia globalistă, când nevolnicul nou alegător poate intra în apă uscat ca lacrima, datorită camuflajului şi a neoprenului specific.
Costumul de azi nu mai e ca şi costumul de ieri. Nici barba de tip Henry Burton nu-i ca ciocul lui V.I. Lenin.
Un lider necarismatic are în spatele său trei cu priză la public
Treaba e cam oablă în PSD. În spatele liderului necarismatic se află lideri cu naturelul simţitor şi cu priză la public, gen Olguţa Vasilescu, Gabriela Firea, Sorin Grindeanu.
Ne-a plăcut referirea Gabrielei Firea la cealaltă Mărie, fără pălărie.
Cum era şi firesc s-au lansat săgeţi către guvernare. Unele mai tăioase, altele mai ascuţite.
Atacurilor otrăvite ale ambasadorului american de la Bucureşti, Adrian Zuckerman, li s-a răspuns cu o blândeţe bicefală, cu o faţă tristă şi cu una plină de zâmbet, gata să primească a doua scatoalcă.
Dansul pe sârmă ar fost coregrafia potrivită. Lapidată de contextul pandemic, nu s-a văzut. Doar media aflată pe holuri a auzit îngânata “Let Her Go” cu strofa ”Everything you touch, surely dies” (tot ce atingi moare, în traducere), coverul după Passenger, pus neinspirat pe bandă în pauză. Dar puţini pricep că tonul face muzica.
În spatele unui elegant comitet al învingătorilor stă o armată nevăzută. Cea care tot aşteaptă să fie reprezentată şi apărată.
Nu s-au distribuit veste anti-glonţ pentru simplul membru de partid, acuzat că e pesedist (titulatură devenită peiorativă). Cât va mai rezista acesta, nu se ştie.
Greul luptei din septembrie, de pe noul câmp de bătălie, îl vor da tot primarii. În ei stă forţa lucrurilor, chiar dacă generalii au devenit conducători cu patalama.
