Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și anunțurile, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul. De asemenea, le oferim partenerilor de rețele sociale, de publicitate și de analize informații cu privire la modul în care folosiți site-ul nostru. Aceștia le pot combina cu alte informații oferite de dvs. sau culese în urma folosirii serviciilor lor. În cazul în care alegeți să continuați să utilizați website-ul nostru, sunteți de acord cu utilizarea modulelor noastre cookie.

Creierul, la granița dintre bine și rău

Profesor Doctor Alexandru Vlad Ciurea Actualizat: 15.01.2019 - 09:09
Profesor Doctor Alexandru Vlad Ciurea

Încheiam anul trecut cu un articol despre partea plină a paharului, despre rațiunea firească de a privi, în (aproape) orice situație, ambele părți ale paharului – și cea plină, și cea goală.

Share

 

În fond, o chestiune de echilibru și onestitate care ne menține pe toți într-o relație corectă cu propria noastră viață.

Speram ca închiderea unui an să mai închidă și din aplecarea spre negativ, iar noul an să fie, dacă nu mai optimist, măcar mai echilibrat. Sărbătorile au fost pline de urări de bine, de bucurii și fericire, nu-i așa?!...

Dar nici nu a început bine anul și avalanșa de neliniști a repornit cu aceeași intensitate. Știrile despre bucurii, acte de caritate, colinde, sporturi montane, ospețe și turiști fericiți au fost imediat înlocuite cu știri despre dezastre. Nu contează de care dezastru, important este să fie o nenorocire, o crimă, un accident cu multe victime. Străzile Capitalei, pustii în vacanța de sărbători, au devenit iar neîncăpătoare, iar claxoanele se aud din nou în fiecare minut.

Despre câmpul bătăliei politice nici nu mai vreau să vorbesc. Politicieni care au umplut mediul online cu fotografii de sfinți și urări de bine au revenit la încrâncenarea doborârii adversarului. Între Președinție și Guvern parcă are loc un meci de box fără sfârșit, în care susținătorii aplaudă frenetic orice lovitură bine plasată aplicată de unul celuilalt. De parcă nu ar trebui toți să ­lucreze pentru oamenii acestei țări.

 

De unde această aplecare spre cultul răului? 

Chiar și pentru cei mai înzestrați neurochirurgi și în ciuda aparaturii medicale tot mai moderne, ori pentru psihologi și neurologi de calibru creierul rămâne un centru de comandă care are enigmele sale. Iar una dintre acestea este ușurința cu care alege calea comportamentală a răului. O să spuneți că vorbele mele sunt exagerate, dar puteți răspunde la o întrebare aparent banală? De ce un conducător auto român în Germania, Franța sau chiar în Ungaria respectă limita de viteză și nu face abuz de claxon, iar în România uită aceste lucruri?

Am ales acest domeniu, al comportamentului în trafic, pentru că regulile acestuia sunt relativ ace­leași în orice parte a lumii. Semnele de circulație sunt aceleași (sau foarte asemănătoare), iar autoturismele se conduc la fel. Dar putem extinde întrebările și în alte domenii: comportamentul la cumpărături, în spital, la școală etc.

 

Educația și coerciția sunt complementare

Răspunsul este extrem de la îndemână, deși nu îmi place: educația te formea­ză, iar frica de pedeapsa aplicată pentru încălcarea regulilor te menține… educat! Răspunsul la întrebarea pe care v-am ­adresat-o mai sus este extrem de simplu: în ­Germania, Franța sau Ungaria șoferii respectă limita de viteză pentru că pedeapsa ­pentru cei care o încalcă este foarte aspră. Amenda este mare și se poate ajunge la ­suspendarea ­dreptului de a conduce și chiar ­confiscarea automobilului.  Și, totuși, de ce în România acei șoferi „cuminți” în afara granițelor devin agresivi și încalcă regulile? Școala de șoferi i-a educat, iar în străinătate știu să respecte legea. O să spuneți că și noi avem legi. Așa este, avem legi, dar spaima de eventualele pedepse este mai mică. Sunt mai multe explicații, iar printre acestea una este legată de inconsistența în aplicarea legii, iar alta de „sistemul” de pile și relații care poate fi activat de mulți pentru a-și reduce sau pentru a evita pedeapsa. Nu mai contează că un bolid condus cu viteză îi poate ucide și pe șofer, dar și pe alți participanți la trafic.

Repet, am ales domeniul traficului rutier pentru că este ilustrativ, dar ușurința în a alege calea negativă este vizibilă la tot pasul, de parcă creierele noastre ar fi dependente de neliniști. Educația, chiar așa, contestată, nu lipsește din viața românilor. De la cei șapte ani de acasă, de la biserică, până la liceu sau facultate, toți trecem prin acest sistem. Iar sistemul nu ne învață de rău. Autocontrolul din perspectivă etică (cel puțin) ar trebui să ne fie familiar. Regulile de comportament se învață devreme și sunt ­cunoscute, de ce nu ar fi și asumate?

Se spune că răul este mai ușor de făcut decât binele. Centrul nostru de comandă, creierul, s-ar putea să aibă această calitate, să ne arate calea mai ușoară. Mă întreb ce s-ar întâmpla dacă toți am alege astfel?   

P.S. – Despre alcool și droguri, catalizatori ai răului, într-un articol viitor. Ca și despre cuvintele și expresiile cele mai folosite în mass-media, cuvinte ­generatoare de instabilitate emoțională: dezastru, accident, crimă, perioadă neagră, deznodământ crunt, știri bombă sau ­explozive.    

Comentarii

loading...