Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și anunțurile, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul. De asemenea, le oferim partenerilor de rețele sociale, de publicitate și de analize informații cu privire la modul în care folosiți site-ul nostru. Aceștia le pot combina cu alte informații oferite de dvs. sau culese în urma folosirii serviciilor lor. În cazul în care alegeți să continuați să utilizați website-ul nostru, sunteți de acord cu utilizarea modulelor noastre cookie.

De la exilul cioranian la diaspora muncitorilor

Marius Ghilezan Actualizat: 07.08.2018 - 07:36
Marius Ghilezan

În procesul electoral diaspora română n-a contat până ce, în 2009, strategii lui Traian Băsescu și-au dat seama că doar cu voturile din țară nu fac diferența în turul doi la alegerile prezidențiale. Și atunci au întins la(n)țul de iubire și spre românii din afară.

Share

Sigur că se consacrase deja modelul Viktor Orban, care a câștigat majoritatea parlamentară cu voturile maghiarilor din Ardeal. Exista un precedent. Așa a prins Băsescu drag de Republica Moldova. Cu voturile de la Paris, 3.000 în două ore, cu cele de la Chișinău și Madrid l-a făcut pe Geoană ”Mihaela, dragostea mea” KO de seara până dimineața. Nu luăm în discuție corectitudinea voturilor.

Ar fi interesant de făcut o antiteză între exilul politic din anii totalitarismului, când o pleiadă de intelectuali au luat calea străinătății din cauza persecuțiilor, și diaspora muncitorilor de azi, formată în majoritate din badante și din zilieri sau constructori pe tarlalele și șantierele spaniole ori italiene.

Pe vremuri, Emil Cioran, Mircea Eliade, Virgil Ierunca, Monica Lovinescu, reprezentanții exilului parizian, participau la dezbateri cu academicieni francezi, scriau istoria la pas cu marii gânditori ai lumii. Emil ­Cioran n-a avut niciodată un serviciu. El n-a știut ce înseamnă programul de lucru. Să robotești în folosul cuiva. El a gândit în serviciul public și a devenit unul dintre cei mai mari semioticieni ai limbii franceze.

În ”Schimbarea la față a României”, Emil Cioran scria că de câte ori privește țăranul român îi vede înscrise în cutele feței golurile dureroase ale trecutului. ”Suntem un neam care am ieșit din văgăuni, din munți și din văi. Când va ridica țăranul român capul sus?”, se întreba nihilistul cu gândul la Dumnezeu, care scria că în tinerețe se juca pe Coasta Boaci cu țestele din țintirim pe post de minge. Francezii l-au crezut. Încă mai vin stăini la Rășinari să întrebe dacă se mai joacă și azi copiii cu craniile morților din cimitir. Povestea a devenit reală în percepția turistului cunoscător al marilor ­scrieri.

Iată că după intrarea în UE țăranul din  văgăuni, din munți și văi s-a ridicat. A plecat în Occident, deloc mânat de măreția catedralelor, ci doar pentru o leafă mai bună.

Needucat, coborât din periferia Europei, a prestat muncile cele mai de jos, cu bani în mână, fără a-și cunoaște drepturile la contract de muncă și la privilegiile unor asigurări de viață și de pensie.

Nepoții și nepoatele țăranului din văgăuni au umplut Italia de badante, femei care și-au lăsat acasă pruncii pentru a spăla la fund bătrânii. De cărători de mobilă - Parisul. De căpșunari - latifundiile spaniole. Oamenii au acceptat ce li s-a dat. Au prestat o muncă cinstită. Faima rea a fost răspândită de șuții, șmenarii și de curvele care au luat cu asalt marile capitale ale bătrânului continent. Dacă primii s-au deșteptat și și-au negociat condiții mai civilizate de muncă, cei din urmă au acumulat niscaiva bani și acum se bucură de ajutoarele sociale. De aici agenții jihadului #rezist recrutează protestatarii. Culmea, ei care au trăit din fărădelegi sunt primii în fața camerelor de luat vederi care ­exultă cu obscenitatea-n gură și critică penalii, fără a ști – vorba din popor - că ”cine spune ăla este”.

Recent, un coleg de presă a recunoscut un băiat din cartierul său, plecat demult în străinătate, care toată viața s-a ocupat cu furtul de portofele, pe o înregistrare video ca portavoce la proteste. Acum, statul suedez îi dă o pensie socială de 1.200 de euro. Are timp să facă pe revoluționarul de profesie.

Facebook-ul e plin de nihiliști spurcați la gură. De acoperiți ai serviciilor secrete străine. De stipendiați din fondurile operative. Înjură de mama focului. De parcă nepoții celui din văgăună s-au ridicat la viață. Sigur că elitele intelectuale, cele care s-au integrat deplin în lumea civilizată, n-au timp de stat pe net, nici să se uite la tembelizor cum se umflă gușa patri(h)oatei naționale și nici să meargă cu steagurile #rezist prin piețe, să se facă de mirul lumii. Au demnitatea lor.

Oamenii neîmpliniți, frustrați că n-au realizat mai nimic în viață, femei bătrâne, badante ieșite la pensie, pensionari sau asistați ai statelor europene sunt victimele sigure ale propagandei sistemului din țară. Lor li se arată capul de mort și li se dă un steag de luptă.

Propagandiștii sistemului le fâlfâie pe posturile arondate, poreclite de noi UM-uri, mesaje patriotarde, le încing pofta de țară, le animă convalescența prin vânzarea unor iluzii: potrivit cărora ei ar conta pentru țară.

Niciodată diaspora n-a scos la vot mai mult de 5% din totalul românilor de afară cu drept de vot. Însă, minoritatea neîmpliniților, cu profunde frustrări, e masa de manevră cea mai utilă celor care stârnesc jihadul.

În ce stat din lume diaspora își vorbește de rău țara? Polonezii, croații, ungurii îi votează mereu pe cei puternici pentru a fi siguri că țările lor nu se dezintegrează.

Când n-ai plătit nicio taxă statului român, când n-ai cotizat la sistemul de pensii sau n-ai contribuit la fondurile de sănătate, cu ce drept vii tu, apatrid, să-ți revendici o serie de drepturi, pe care le-ai abandonat prin exit de dragul banilor ­adevărați? 

Diaspora muncitoare e doar un Voldemort, dintr-un scenariu scris de laboratoarele specializate în crearea tensiunilor în societate. E un axis-mundi de hârtie igie­nică pentru popota ­generalilor care vor să conducă din umbră țara.

Mitingul din 10 august, poreclit pompos ”mitingul diasporei”, e doar un instrument de propagandă. Fi-vor câteva sute, cu dor de vilegiatură bucureșteană, dar pancarte mii, cu titluri ale orașelor occidentale, de unde, chipurile, au venit în desant armiile muncitoare.

Nici la alegerile din 2014, când Iohannis a câștigat bătălia electorală, prin stârnirea emoțiilor de către laboratoarele secrete, diaspora n-a contat la număr de voturi. Doar la impresia artistică. Un deștept din echipa de campanie a lui Klaus Iohannis a prevăzut că nu numărul votanților e important, ci mesajele pe care diasporenii trebuie să le trimită acasă. Și așa s-a născut furia badantei care a sunat bunicii acasă. Nimic nu e întâmplător în lupta pentru putere.   

Citește totul despre:

#cioran #diaspora #ghilezan

Comentarii

loading...