Despre centenarul Unirii. Pe marginea unui interviu al lui Lucian Boia

Horatiu Pepine Actualizat: 22.02.2018 - 10:48

Din dorința de a nu se încuraja naționalismul unui C.V. Tudor, sintagma „România Mare“ a fost tot mai mult ocolită, astfel încât, prin parafrază, a început să se vorbească tot mai des despre „Marea Unire“.

Share

Cuvintele nu sunt niciodată neutre și indiferente. Istoricul Lucian Boia confirmă încă o dată acest lucru atunci când veștejește un clișeu jurnalistic pe cale de răspândire: „Nu mai vreau să aud, dar voi auzi în continuare pentru că s-a răspândit, prostia asta penibilă Mica Unire. (…) Generații întregi au știut că e Unirea Principatelor și că atunci s-a făcut România, la 1859, numindu-se câțiva ani încă Unirea Principatelor, fiindcă Marile Puteri nu acceptaseră denumirea de România“ (Ziare.com).

Evident, istoricul are dreptate. Dar nu pentru că noua formulare ar tulbura niște obișnuințe de limbaj, ci pentru că opoziția dintre „Mica Unire“ și „Marea Unire“ modifică percepția asupra evenimentelor istorice. Căci, așa cum explică istoricul: „Mica Unire asta nu e mica unire. Dacă așa vrem să fie, una mică și alta mare, aș face o rocadă și aș spune că Marea Unire e unirea de la 1859“.

S-ar putea obiecta că la mij­loc e o simplă neînțelegere. „Mica“ și „marea“ unire s-ar referi doar la cantitate, și nu la importanța istorică, pentru că la 1859 se uneau două provincii relativ mici (Moldova era oricum înju­mătățită de la 1812), pe când la 1918 se unea Regatul (cu ambele principate reunite) cu Transilvania, dar și cu Basarabia și Bucovina. Totuși, un istoric nu poate gândi în termeni cantitativi, căci o națiune nu este niciodată o simplă adiționare de populații și teritorii.

Dar, chiar dacă asistăm la o simplă mecanică  a limbajului, e util să înțelegem cum s-a ajuns aici. „Mica Unire“ a ajuns să se răspândească doar pentru că formula „Marea Unire“ devenise, la rândul ei, foarte frecventă. Ea nu este nouă, firește, dar a ajuns probabil să se gene­ralizeze din dorința de a evita alte exprimări devenite, între timp, mai puțin conve­nabile.

Multă vreme, în perioada regimului comunist și după aceea, lumea evita să vorbească despre rege și aproape uitase că România fusese de la 1881 un regat. Ca să nu se spună „Unirea Transilvaniei cu Regatul României“ (sau a Basarabiei etc.) se spunea pur și simplu Marea Unire, formulă cuprinzătoare și generică.

Dar este posibil ca în ultimele două decenii să fi intervenit și grija de a ocoli sintagma „România Mare“ din cel puțin două motive. În primul rând, ca să nu pară o formă de simpatie față de C.V. Tudor, iar în al doilea rând, ca să nu se alimenteze bănuiala că România ar avea proiecte revizioniste. Însuși cuvântul „revizionist“ sună negativ în discursul politic și istoriografic românesc, căci este asociat mai ales cu revendicările ungurilor, ca să nu mai spunem că celălalt termen, „iredentist“, sună chiar și mai rău, din același motiv.

În realitate, termenul terre irredente, utilizat pentru prima dată de naționaliștii italieni în secolul al XIX-lea, era pozitiv și se referea la provinciile italiene încorporate Imperiului Austro-Ungar; or, în acest sens originar, mai curând despre români s-ar putea spune că au fost sau că sunt iredentiști, căci ei aspiră să recupereze teritorii și populații aflate într-o relație strânsă cu România și majoritatea românească. Iar dacă ne referim la Basa­rabia, atunci Traian Băsescu este astăzi liderul mișcării „iredentiste“.

Căci iată ce scria cu două zile în urmă: „A început Unirea! Acum, când postez, 34 de localităţi din Republica Moldova au votat în consiliile locale Unirea cu România. (…) Alooooo! Palatul Cotroceni, Palatul Victoria, Palatul Parlamentului! Se aude? A început Unirea!“.

Dar nu doar cuvintele, ci însăși intenția de a schimba ordinea politică regională prin modificarea frontierelor a devenit ceva greu de gândit cu voce tare. Prin urmare, din dorința de a evita orice asociere cu postúrile politice conside­rate inadmisibile, sintagma „România Mare“ a fost tot mai mult evitată, încât, prin substituție și parafrază, a început să se vorbească tot mai des despre „Marea Unire“. Nu e de mirare atunci că presa, dornică de simplificări funcționale, a creat, prin simetrie, termenul „Mica Unire“. Dacă lucrurile stau așa, atunci nu este vorba de a minimaliza Unirea Principatelor, ci mai degrabă de efectul derivat al dorinței de a evita complicațiile pe care le implică orice aluzie la o aspirație „iredentistă“. 

În esență, asistăm la mo­dificări de limbaj provocate în ultimele două decenii de punerea sub semnul suspiciunii a naționalismului de orice fel. Este simptomatic că însuși istoricul Lucian Boia manifestă o prudență temătoare când manipulează terminologia înrudită. Întrebat dacă nu cumva patriotismul în exces dăunează, el răspunde: „Sigur, se ajunge și la abuz de patriotism, dar în forma lui, să zicem, moderată, rezonabilă, patriotismul este mai curând o calitate decât un defect“.

Este ciudat să auzi că patriotismul este „mai curând o calitate“, ca și cum vorbitorul ar dori să reabiliteze termenul prin concesie. De altfel, termenul de bază – „patrie“ – aproape că a ieșit din uz, părând să exprime ceva desuet și nepotrivit cu „europenismul“ asumat astăzi. Impresia noastră este că experimentăm un dezechilibru grav. Dacă în primii ani de după 1989 asistam la naționalism grobian, iar sentimentul politic părea caracterizat de sloganul „Nu ne vindem țara“, astăzi am alunecat în extrema cealaltă, în care patriotismul însuși pare ceva suspect și în care milioane de oameni nu visează decât la emigrare.

O relație virtuoasă cu țara și cu restul lumii nu poate fi decât calea uitată de
mijloc.   

Comentarii

loading...