Cei care în ultimul timp s-au obişnuit să vadă aderarea la Schengen doar ca pe un meci între Băsescu şi Ponta scapă din vedere o problemă esenţială, care ar lămuri în bună măsură de ce-şi permit acum liderii USL să vorbească cu atâta uşurinţă despre renunţarea la acest obiectiv: mai văd românii vreo miză în integrarea deplină în spaţiul UE?
Nu ştiu câţi dintre cetăţenii cu drept de vot din România s-au simţit deranjaţi de afirmaţiile ministrului de Externe că, dacă şi săptămâna asta se va amâna la Consiliul JAI o decizie referitoare la intrarea în Schengen, România nu va mai fi interesată de acest subiect. Sunt convins însă că mulţi au aplaudat „curajul” lui Titus Corlăţean, pentru că „i-a pus la punct pe occidentali”. La fel de convins sunt că dacă, prin absurd, ministrul nostru de externe ar propune ruperea relaţiilor diplomatice cu Ungaria, ca represalii în scandalul arborării steagului secuiesc, popularitatea lui Corlăţean (sau a oricărui demnitar care ar avea o astfel de idee nebunească) ar creşte spectaculos.
Adevărul trist este că, la cinci ani de la integrare, românii se află, în realitate, îngrijorător de departe de Uniunea Europeană. Datele ultimului Eurobarometru, de luna trecută, arată că în acest moment numai 51% din români se simt cetăţeni europeni, ţara noastră fiind astfel cu 12 procente sub media din UE. În acelaşi timp, măsurătorile arată că peste 50% dintre români ar vrea să muncească în Occident. Cum ar putea fi traduse aceste date? Nu împărtăşim aceleaşi valori cu europenii, vrem doar să ne bucurăm de banii lor.
Milioane de români au plecat deja şi muncesc în ţări din Uniunea Europeană fără să fie încurcaţi de faptul că ţara lor nu face parte din spaţiul de liberă-circulaţie. În aceste condiţii, cei mai mulţi cetăţeni consideră, probabil, că aderarea la Schengen nu reprezintă o miză personală. Mai mult chiar, este posibil ca unii să o vadă ca pe un nou instrument cu ajutorul căruia „marile puteri” (Înaltele Porţi, sau cum mai sunt denumite instituţiile UE sau ţările cele mai puternice) se amestecă în treburile noastre interne. Dacă ne aducem doar aminte de nivelul dezbaterilor de astă-vară, cu ocazia referendumului pentru demiterea preşedintelui, nu putem uita uşor valul de antipatie ridicat în această ţară, întreţinut de propaganda USL, împotriva liderilor europeni şi americani care l-au salvat pe Băsescu de la demitere.
Într-o ţară în care nemulţumirea faţă de Europa este în creştere, este greu să vorbeşti despre nevoia României de a fi privită cu încredere, despre efectele politice şi economice şi, în general, despre avantajele pe termen lung ale aderării la spaţiul de liberă-circulaţie, Într-o astfel de ţară este foarte uşor să cobori dezbaterea până acolo încât să-i reproşezi lui Băsescu că nu s-a folosit de relaţia bună pe care o are cu Angela Merkel pentru a convinge Germania să ne susţină în acest demers (de parcă, îngrijorările la adresa României s-ar putea evapora între un hăhăit al preşedintelui şi un zâmbet al cancelarului german).
Oricât de jos ni s-ar părea însă aceste discuţii, ele îşi vor găsi ascultători creduli în rândul unei bune părţi a populaţiei. Populişti de excepţie, liderii USL ştiu foarte bine cine sunt, ce gândesc şi ce aspiraţii au oamenii cărora li se adresează cu aceste ridicări de voce împotriva ţărilor care au un cuvânt decisiv de spus în Uniunea Europeană. Astfel, ceea ce ni se pare nouă acum un eşec reprezintă, fără îndoială, un succes pentru o bună parte a populaţiei. Iar liderii USL pe asta se bazează.
