Jocul de-a demisia, impins pana la limitele ridicolului, a scazut cota de popularitate a premierului si a Aliantei, oferind in acelasi timp un nesperat balon de oxigen PSD-ului. Dincolo de impresia proasta, sunt totusi chestiuni care merita studiate mai atent spre a vedea daca Tariceanu e las, superficial etc. sau daca a fost pus intr-o postura din care, pur si simplu, nu mai avea loc de intors.
Chestiunea cu alegerile anticipate este o dorinta expresa a presedintelui Basescu. Si e perfect justificabila. Exercitarea puterii, conducerea tarii, mai ales intr-o perioada in care reformele de esenta sunt vitale, cand scadenta se apropie vertiginos, necesita o majoritate parlamentara puternica. Traian Basescu a pedalat cat a putut pe varianta anticipatelor, chiar daca uneori fara prea mari menajamente fata de orgoliul liberalilor si al premierului Tariceanu. Noul Guvern a preluat raspunderi uriase si a incercat sa se achite cat mai onorabil si rapid de ele, conform promisiunilor din campania electorala. In ceea ce-l priveste pe proaspatul lider liberal si prim-ministru, desi era suspectat de superficialitate, si-a luat rolul in serios si s-a pus pe treaba, demonstrand ca poate conduce bine si un mare partid, si un guvern de coalitie. Numai ca, intre timp, lipiciul la popor al presedintelui si cateva lovituri de imagine bine orchestrate s-au rasfrant asupra PD, facandu-l sa preia locul fruntas in cadrul Aliantei, lucru care i-a nemultumit pe liberali. Alianta, insa, era pe val, iar varianta cu liberalul Stolojan premier dupa anticipate mai atenua amaraciunea. Supus la presiuni si dinspre Cotroceni, si din interiorul propriului partid, Tariceanu a acceptat anticipatele si a gasit motivul cu sentinta Curtii Constitutionale pentru a iesi vertical din scena. Chiar daca fortarea alegerilor anticipate era destul de neclara. Trebuia numit un nou premier, care sa cada la vot, apoi inca unul, tot de sacrificu, dupa care sa fie dizolvat Parlamentul spre a se trece la urne. Procedura destul de complicata si dificil de dus pana la capat, mai ales ca PSD, PC si UDMR, dar si o buna parte din parlamentarii Aliantei sau ai PRM n-aveau nici o apetenta pentru niste alegeri ce le-ar fi putut rapi bucuria abia gustata a unui fotoliu de parlamentar. Dar Basescu stie clar ca nu castigi daca nu risti, asa ca l-a convins pe Tariceanu sa demisioneze.
Apoi a venit potopul si lucrurile s-au dat peste cap. Adversarii anticipatelor si mass-media apropiata lor au apasat la maximum pedala lacrimogena, nici la Bruxelles n-a existat prea mare interes pentru noi alegeri, ci doar pentru accelerarea reformelor, asa ca premierul s-a trezit intr-o situatie fara iesire. Demisia nu-si mai avea rostul pentru ca un nou guvern putea fi validat, nu respins, sub pretextul interesului national, iar actiunea ar fi fost inutila si, mai grav, ar fi scazut drastic procentele Aliantei in sondaje. Lucru de care si-a dat seama si presedintele, lasand totul la latitudinea premierului. Urma ca situatia sa fie reevaluata dupa cicatrizarea ranilor produse de inundatii spre a vedea ce cale mai exista, daca va mai fi cazul, pentru provocarea anticipatelor.
Spre bucuria opozitiei, Tariceanu a fost fortat sa revina asupra demisiei. Nici interesul national, nici calculele politice nu o mai cereau. Dimpotriva, ii impuneau premierului sa ramana la carma guvernului, chiar daca iesea sifonat din toata aceasta tevatura. Sifonat mediatic, pentru ca altminteri nu are ce-si reprosa: a fost singura varianta lucida si responsabila intr-o asemenea situatie de criza.
Tocmai pentru a nu mai trece prin momente penibile sunt necesare clarificari urgente atat intre partidele din Alianta, cat si intre palatele Victoria si Cotroceni.
