V-aţi întrebat vreodată cum va arăta România peste 20 de ani? Cum vom trăi noi, românii, într-un viitor în care lumea, în general, va fi fundamental diferită de cea pe care o ştim acum?
Aceste întrebări ar trebui să frământe clasa politică, dar ar trebui să ne frământe pe fiecare dintre noi. Asta pentru că viaţa ar trebui să însemne, înainte de toate, optimism, evoluţie personală şi luptă pentru un viitor mai bun. Câţi dintre români sunt dispuşi în acest moment să se elibereze din captivitatea în care îi ţine prezentul şi au ajuns la concluzia că nu au nimic de câştigat dacă stau tot timpul cu ochii spre trecut? Ca să răspundem la această întrebare ar trebui să vedem mai întâi ce s-a întâmplat în ultimii 20 de ani, cu o bună parte din populaţia acestei ţări.
În februarie 1990, întors în ţară, după un exil de 45 de ani, istoricul Neagu Djuvara rămânea şocat de mizeria în care trăiau românii la ieşirea din comunism. În cartea autobiografică “Amintiri din pribegie “, istoricul descrie cu tristeţe impresia proastă pe care i-au făcut-o atunci oamenii, mai ales cei din mediul rural:
” Arhitectura caselor din sate era pe cale de a se schimba- din punctul de vedere al solidităţii, spre bine, adică de cărămidă în loc de chirpici, dar linia elegantă a casei tradiţionale era părăsită în favoarea faţade cu zorzoane mitocăneşti. (…) Dar deosebirea cea mai izbitoare- faţă de aspectul satelor din tinereţea mea- era în portul oamenilor de la ţară. Haina albă de cânepă era înlocuită cu haina orăşenească cea mai tristă, constituită de cele mai multe ori, în partea de sus dintr-o flanelă sau un tricou cenuşiu, uneori jerpelit. (…) În tot cazul, estetic, era o prăbuşire totală. Lăsasem o sărăcie oarecum smerită şi decentă, regăsisem o mizerie pretenţioasă şi cu arţag.”
Câtă tristeţe transpiră din aceste cuvinte scrise de un om care numai că nu şi-ar iubi poporul din care face parte nu poate fi suspectat! Aşa arătau românii atunci, prin ochii unui observator care trăise o bună parte din viaţă în Occident.
Dacă vă întrebaţi ce legătură este între aceste amintiri vechi de 22 de ani şi stilul de viaţă din prezent al românilor, avem răspunsul imediat în imaginile pe care le-am văzut în această iarnă pe toate posturile de televiziune, din timpul căderilor masive de zăpadă. Sunt imagini care au legătură cu acea parte a populaţiei, care de regulă nu intră în atenţia mass-media decât la cataclisme şi nenorociri, nu se află în targetul agenţiilor de publicitate ( ratingul în mediul urban contează), dar reprezintă procentual aproape jumătate din numărul de locuitori al acestei ţări. Mulţi dintre oamenii din satele româneşti arată acum exact ca oamenii pe care i-a văzut Djuvara în 1990. S-a păstrat de atunci nu doar “prăbuşirea estetică” de care vorbea istoricul- da, poate că nu mai sunt la fel de multe cocioabe, dar uitaţi-vă cât de mitocăneşti sunt noile case, poate că nu mai sunt la fel de mulţi oameni rufoşi, dar uitaţi-vă cât de neîngrijiţi ies pe stradă bărbaţii şi femeile- dar şi metalitatea de învinşi ai acestor români. Dacă acum nu mai există casă fără antenă parabolică pe acoperiş asta nu înseamnă că proprietarii acestora sunt mai conectaţi la viitor sau la provocările lumii moderne. Ce folos dacă acum afli cu câteva zile înainte că vine urgia, dacă o aştepţi resemnat în casă şi nu te gândeşti o clipă cum să-ţi faci provizii de lemne, apă şi mâncare pentru o săptămână-două, mai ales când ştii că nu poţi pune bază pe ajutorul autorităţilor? ” S-au prostit oamenii în ziua de azi, în vechime nu exista să mori în casă, blocat în zăpezi”, îmi spunea un bătrân care se uita buimac la televizor la nenorocirile care s-au abătut în februarie asupra unei bune părţi din ţară. Poate că oamenii nu s-au prostit, dar sigur cei mai mulţi s-au resemnat. Iar cei care nu au făcut-o s-au mutat probabil de mult în străinătate. Mulţi oameni care au rămas aici au uitat de mult să mai spere la un viitor mai bun. Au renunţat să lupte. Chiar şi pentru viaţa lor.
Am fi naivi să reducem lipsa de interes pentru propriul viitor doar la populaţia săracă din mediul rural.
O bună parte din societatea românească trăieşte sufocată într-un prezent urât sau, şi mai rău, priveşte exclusiv către trecut.
Ceauşescu este viu încă printre români- find evocat zilnic la colţ de stradă, în politică, dezbateri sau articole de presă- pentru că mulţi dintre noi simţim încă nevoia nefirească să ne raportăm la vremuri care nu se vor mai întoarce niciodată. Discutăm prea mult despre mizeria trecutului ca să putem înţelege ce avem de făcut în viitor. Apoi, suntem prea atenţi la nenorocirile prezentului ca să putem discerne, cu inteligenţă şi răbdare, între cele care ne pot ajuta să învăţăm ceva din ele şi cele care trebuie lăsate în urmă, ca pe nişte accidente nefericite ale acestui prezent ticălos. Suntem prea preocupaţi să căutăm simboluri ascunse în cazul văduvei pensionarului care a murit în timp ce-i scria o scrisoare preşedintelui, al învăţătoarei care a stat în greva foamei în semn de protest faţă de reducerea salariului bugetarilor sau al lui electricianului TVR care s-a aruncat în cap de la balconul Parlamentului, ca să mai avem timp să ne gândim la viaţa noastră sau a copiilor noştri de peste 20 de ani. Şi suntem prea preocupaţi să-l înjurăm pe forumuri, pentru opiniile sale, pe unul ca Neagu Djuvara, făcându-l “moşteag în delir”, pentru a vedea că acest om trecut de 90 de ani este mai preocupat de viitor decât mulţi dintre noi.
Probabil că unii sunt deja pierduţi, nu vor reuşi niciodată să ridice privirea din pământ, să scruteze viitorul şi să-şi găsească un loc în el. Alţii sigur mai au o şansă. Din fericire, în România mai sunt încă oameni care refuză să facă parte din “personajul colectiv Adrian Sobaru”.
