Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și anunțurile, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul. De asemenea, le oferim partenerilor de rețele sociale, de publicitate și de analize informații cu privire la modul în care folosiți site-ul nostru. Aceștia le pot combina cu alte informații oferite de dvs. sau culese în urma folosirii serviciilor lor. În cazul în care alegeți să continuați să utilizați website-ul nostru, sunteți de acord cu utilizarea modulelor noastre cookie.

Efectul coronacrizei. Patru state se umflă despotic

Florin Budescu Actualizat: 12.05.2020 - 16:29
Florin Budescu

Sunt perioade istorice când la putere, în unele ţări, ajung personaje ce folosesc sinergiile existente pentru propriile idei fixe. Când ideile au ca fundament trenduri naţionale, rezultatele sunt că mai mulţi zănatici au tendinţe hegemonice. Ne interesează acum patru cazuri.

Share

China e un caz despre care am mai scris. A devenit acut cel puţin de când lumea s-a infectat cu SARS Cov 2 (în cel mai bun caz) din cauza inabilităţii liderilor comunişti de a gestiona epidemia.

Cazul chinezesc, ca şi celelalte trei, poate fi explicat istoric. După Revoluţia Xinhai, din 1911, ce a înlăturat ultima dinastie imperială (Qing), ţara a devenit republică. Administraţia Dinastiei Qing se dovedise ineficientă în gestionarea treburilor statului.

Un scurt război civil s-a încheiat cu un compromis între Yuan Shikai, dictatorul militar al Dinastiei Qing, și Sun Iat-Sen, liderul Alianței Revoluționare Chineze.

S-a format un guvern provizoriu de coaliție. Puterea politică a noului guvern de la Beijing a fost curând monopolizată de Yuan, ceea ce a dus la zeci de ani de diviziune politică și dictatură militară, inclusiv la mai multe încercări de restaurare a puterii imperiale.

Tradiţional, chinezul consideră că soarele luminează ţara sa, iar cerul se sprijină pe pământul Chinei. Restul lumii sunt aşa, peanuts, rase inferioare.

În al doilea război, găştile mafiote, dar şi Japonia Imperială au răvăşit teritoriul Chinei, odată cu un permanent război civil. Tuturor le-a pus capăt venirea comuniştilor (Mao Ţe Dun), în 1949. Au urmat anii „revoluţiei culturale” şi decenii de sărăcie cruntă.

După masacrul din 4 iunie 1989, din Piaţa Tiananmen, a avut loc o evoluţie aparent paradoxală: economicul a decolat pe coordonate cvasicapitaliste, datorită unor reforme spectaculoase faţă de cât de centralizat era totul până atunci, iar politicul s-a radicalizat, în timp ce dictatura a intrat într-o fază de control high-tech vecin cu filmele SF.

Totul a ţinut până acum. Coronacriza a dus la un downturn economic dramatic. Perspectivele sunt negative. Marile companii vor să plece spre India, ori Vietnam. Credibilitatea comuniştilor a scăzut mult în ochii mediului de business. Hong Kong rămâne rebel. Modelul de succes taiwanez (440 de infectări, 366 de vindecări, 6 decese) e cumplit pentru Beijing.

Nervozitatea e mare. Şi ce face o dictatură atunci când intră în criză şi există nervozitate sistemică? Atacă. Dar China e un caz special.

Tradiţional, chinezul consideră că soarele luminează ţara sa, iar cerul se sprijină pe pământul Chinei. Restul lumii sunt aşa, peanuts, rase inferioare.

Rezultatul? Atacul e deocamdată unul propagandistic. Mai ţineţi minte bancul cu englezul care spune: „Nu eram destul de nervos”?...


Ungaria Mare şi propensiunea paneuropeană

Tot din istorie vine explicaţia comportamentului antieuropean actual al Ungariei lui Orban Viktor, în relaţia cu România şi cu alte state ce deţin teritorii ce au făcut parte din Imperiul Austro-Ungar, concomitent cu cel conformist european, civilizat, pro-UE, pe planul relaţiei cu Bruxelles.

Ungaria a avut doar o mică perioadă istorică în care a fost de facto stat democratic, cu excepţia unui episod interbelic pasager (între căderea lui Bela Kuhn şi venirea lui Miklos Horthy).

Dacă nu ai tradiţie democratică, desigur că reacţionezi ca acum în momentele de criză. Pe 27 mai 1988, liderul comunist maghiar Kadar Janos, omul Moscovei, şi-a prezentat demisia, pe fondul crizei sistemului comunist.

În 1998, Orban Viktor, liderul Fidesz, a devenit premier şi, treptat, statul maghiar s-a transformat într-o dictatură. Cum e acum, sub impactul epidemiei de SARS Cov 2, folosită de Orban Viktor ca pretext pentru instaurarea unui regim de forţă.

Avem deci opt sau nouă ani de democraţie. Ţinem minte anii 90, când ne uitam cu admiraţie la propensiunea pro-europeană a Grupului de la Visegrad (Polonia, Cehoslovacia şi Ungaria).

Înainte? Primul război mondial s-a terminat cu venirea la putere, la Budapesta, a unei dictaturi comuniste, sub conducerea lui Bela Kun. În noaptea de 15 spre 16 aprilie 1919, armata ungară a atacat trupele române, pe Valea Crișului. Aşa că Armata Română a reluat înaintarea în Ungaria.

Pe 24 iunie 1919, a avut loc o lovitură de stat eșuată a social-democraților. Un nou guvern comunist, condus de Dovcsak Antal, a declanșat Teroarea Roșie. Pe 20 iulie, unitățile române staționate de-a lungul Tisei au fost atacate.

Ungaria a avut doar o mică perioadă istorică în care a fost de facto stat democratic, cu excepţia unui episod interbelic pasager (între căderea lui Bela Kuhn şi venirea lui Miklos Horthy). Iar dacă nu ai tradiţie democratică, desigur că reacţionezi ca acum, în momentele de criză.

Armata Română s-a retras organizat, apoi, pe 25 iulie, a contraatacat. Pe 4 august a fost ocupată Budapesta, în care Armata Română a defilat. Pe 1 august 1919, Bela Kun fugise la Viena, unde fusese arestat.

Retragerea armatei române din Ungaria a început pe 4 octombrie 1919. Pe 18 noiembrie, s-a încheiat evacuarea până la Tisa, iar pe 30 martie 1920 toate trupele române erau retrase.

Pe 16 noiembrie 1919, amiralul Horthy Miklos, fost comandant al marinei imperiale, a preluat puterea şi a instituit Teroarea Albă contra comuniștilor și evreilor.

Pe 4 iunie 1920, a fost semnat Tratatul de la Trianon, considerat de propaganda maghiară o amputare a teritoriului „Ungariei Mari”, ce în realitate n-a existat niciodată ca stat. De aici propaganda actuală cu „Trianonul ce ne-a lăsat fără Ungaria Mare”.

În toată această poveste sulfuroasă, prietenii noştri maghiari au fost mai tot timpul, de facto, sub hegemonia Moscovei şi a mai multor seturi de propagandă toxică fără baze istorice factuale.

 

Tendinţele expansioniste multiseculare ale Rusiei au fost doar reluate

Alte două state, la nord-est şi la sud-est de România, se umflă geopolitic: Rusia şi Turcia. Ele devin tot mai imprevizibile. În pofida faptului că e numai putere regională, Rusia lui Putin (venit la putere în 1998 - ce coincidenţă, ca şi Orban Viktor în Ungaria) ascultă de direcţia dată de Ţarul Petru I (care a condus Rusia până pe 8 februarie 1725), conform căreia expansiunea rusă trebuie să fie spre vest.

Practic, tendinţele expansioniste multiseculare ale Rusiei au fost doar reluate de sistemul de putere din spatele lui Vova. De câţiva ani (cel puţin de la invadarea Crimeii, în anul 2013), avioanele/submarinele militare ruseşti bâzâie/bolborosesc pe la frontierele NATO, din Marea Nordului, până în Peninsula Kamceatka, dând teste forţelor aliate.

Dar coronacriza a fost o lovitură dură pentru Putin, care tocmai se pregătea să facă un referendum de modificare a Constituţiei, ca să fie reales preşedinte perpetuu.

Epidemia este emergentă şi deocamdată nu a atins stadiul de platou – cum se exprimă virusologii. Aceasta se vede în nervozitatea crescândă a Moscovei.

Cine crede că e o simplă conivenţă Putin-Erdogan, să uite: sistemele de putere din cele două state au interese comune ample.

Cazul Turciei este aparte. Ankara kemalistă a reuşit, până la venirea preşedinte a lui Erdogan, un lucru unic: să nu facă parte din nici o alianţă politică regională, totuşi să fie stat NATO şi să aibă anual o creştere economică uneori de peste 7%.

De la venirea lui Recep Erdogan, miracolul turcesc s-a năruit. În loc, s-a ridicat Turcia doctrinei neo-otomaniste.

De atunci, Turcia, rămânând stat membru NATO, a început să cumpere rachete strategice ruseşti. Şi-a dezvoltat şi proiectat interesele existente dintotdeauna în privinţa expansiunii Chinei şi, în acelaşi timp, s-a apropiat de Rusia, împărţind şi negociind cu aceasta interese în Orientul Apropiat.

Cine crede că e o simplă conivenţă Putin-Erdogan, să uite: sistemele de putere din cele două state au interese comune ample.

Dar politica lui Erdogan, de şantajare a UE cu invazia emigranţilor, a eşuat chiar înainte de începerea pandemiei. Rusia putinistă nu livrează niciodată prosperitate nimănui. Ankara e în criză economică şi politică.

Istanbulul a fost câştigat, la alegerile locale, de Opoziţie (CHP, Ekrem Imamoglu). Rezultatul? Iarăşi, dacă ne e permis, acelaşi: nervozitate, ce se manifestă prin imprevizibilitate geopolitică. Pe care o vom simţi pe pielea noastră, în continuare.

Comentarii

loading...