Deobicei nu caut autorul, ci firul epic al unei cărți. Plăcerea lecturii nu trebuie răpită de context. Dacă filosofii spun că suntem cea ce ne place și autorul Cornel Păunescu, pare de la primele pagini, un povestitor pur sânge. Are pofta creionării personajelor și a istorisirilor care te țin cu sufletul la gură. ”E incredibil ceea ce se întâmplă,” îți șoptești, gândidu-te cât de fericit poți fi față de drama altora.
De la început am crezut că ”Fata pădurii” e un roman pentru adolescenți. Băieți, zbanghii, fete focoase, aventuri, iubiri aprinse, despărțiri dureroase, drame juvenile, toate din epoca socialistă.
”Despărțirile îmbătrânesc. Fiecare despărțire fură ceva din ființa celuilalt, oferind-o celor care rămân,” spune filosofic Maria, o fată cu doi băieți, făcuți cu bărbați diferiți, rămasă nemăritată.
Intrând în adâncul lecturii, aștepți ca maturitatea să le mistuie adrenalina specifică vârstei, în care fluturii din stomac mistuie, dar și provoacă disperarea fetelor simple că nu-și găsesc ursitul.
Nenorocul a două femei
Cartea profesorului Cornel Păunescu începe cu drama unei femei de la țară, tot Maria, Maria a lui Ion, rămasă văduvă. Ajuns la vârsta însurătorii băiatul ei, Pătru, o ia pe egoista Zamfira, mare vânătoare de averi. Fac ce fac cei doi și o alungă pe Maria din casă. Își construiește alta, pe un petic de pământ și-și are grijă de puținele animale rămase. Pleacă des la pășune. Găsește un țânc în pădure abandonat, urlând ca o fiară.
”Semăna cu scheunatul unui pui de lup, dar știa că lupii nu-și aduc vara puii spre sat,” își spusese personajul.
O fetiță de câteva luni. O duce în căsuța ei, o crește, deși era surdo-mută. Afecțiunea sa față de copilul necunoscut impresionează întregul sat. Îi dă numele de Ana. Fata crește. Pătru nu-i mai poate de ură. Vrea să o omoare, ca să nu ia din avere. Ajunsă adolescentă, soarta o lovește crunt. Mama adoptivă face un atac cerebral și pleacă dintre cei vii, lăsând totuși Anuței, prin testament, ce avea pe sufletul ei. ”Printre cruci, părintele a găsit în spate o mogâldeață neagră îi atrase atenția. Părea un animal lungit pe mormântul Măriei. Se apropie și o văzu pe Ana, ghemuită pe mormânt ca pruncul în pântecele mamei (…) Era moartă…” Așa se încheie primul capitol.
citește și recenzia: Cornel Păunescu – Fata pădurii
Dramele par coborâte din ”Pădurea spânzuraților,” deși prozodia actorilor din poveștile lui Păunescu, îngemănate ca un pumn de stafide, înainte de a fi puse la copt, derivă mai mult din cele ale lui Păstorel Teodoreanu
desen realizat de Ștefan Popa Popa’S
Când mă așteptam la o construcție de tip Carlos Ruiz Zafon sau la un epic de roman picaresc, m-am dezmeticit relativ târziu. Paginile ardeau. Tensiunea era maximă. Personajele cărții, rămase în viață, nu mai reveneau. Rămăseseră ca într-o frescă pe care o parcurgi în goană, în căutarea sfântului central. Așa am descoperit o minunată carte de povestiri care te introduce în melanjul și dramele unui veac roșu.
Prin modul de descriere a sorții tinerilor, repartizați departe de București și reveniți rar la părinți, ceva seamănă cu ”Diminețile pierdute” ale Gabrielei Adameșteanu, în care personajele nu înfruntă regimul, viețuiesc, conform directivelor ideologice.
Un univers în care povestitorul umblă nevăzut
În ”Fata pădurii,” soarta Măriei a lui Ion și moartea de supărare a Anuței, soarta eroilor cărții duce de la lirica populară românească, la modernismul prea timpuriu.
”Noaptea strângea natura cu un pumn de fier, gata să o sugrume. Doar pe ici pe colo clipeau amuțite de durere câteva stele strigând lumii să le sară în ajutor,” iată o metaforă care-l ridică pe Cornel Păunescu la statura înaltă de scriitor.
Personajele sale provin din simplitatea rurală. Din românul-frate cu codrul. Dramele par coborâte din ”Pădurea spânzuraților,” deși prozodia actorilor din poveștile lui Păunescu, îngemănate ca un pumn de stafide, înainte de a fi puse la copt, derivă mai mult din cele ale lui Păstorel Teodoreanu.
Citind și sorbind savoarea literară, mi-am dat seama că multitudinea de povești de amor și de necazuri iscate din prea multă dragoste compun un univers al unei lumi trăite de autor.
Pare a fi o carte biografică. Întâmplările ard, precum tăciunii încinși în soba de la țară.
”Fata pădurii” și ”Diminețile pierdute”
Acum când a revenit moda evadărilor din marile orașe, în epoca gadget-urilor și a iubirilor pe I-Phone, trăirile tinerilor de altă data, care făceau coadă la Poștă pentru a-și suna părinții, par rocambolești. Acest univers a existat. El s-a consumat de către părinții noștri, obișnuiți să conviețuiască și să supraviețuiască unui sistem nemilos, de repartiții, gazde ciufute, navete și dorul de casă.
Dacă leitmotivul cărții este iubirea fără prejudecăți, dusă până la comiteri de adulter, personajele vremii, cu prim secretari și directori de uzine – ce-și caută mândre focoase pentru a le ferici pântecul – doar pentru a le zămisli pruncul dorit de egoistul tată, neîmplinit acasă de consoartă, se relevă în splendoarea lipsei lor de etică socialistă.
Cartea e plină de iubiri imposibile. De bărbați aventurieri, de fete plăpânde emoțional, arzând de dorința măritișului, nu neapărat cu un consort avut, dar și de retorica însuratului ce calcă prin străchini, atunci, azi și aevea. ”Nevasta-i numai una și copiii totdeauna,” așa cum spunea ceterașul.
Povestitorul trece printr-o cumpănă, cu ajutorul faimoșilor medici din București, dar își pierde în final mama. Cartea pare un elogiu adus feminității și o ofrandă născătoarelor de ființe, greu încercate de Dumnezeu.
Povestiri asemănătoare le-am descoperit din mărturiile singurului geolog de calibru pe care l-am cunoscut: Emil Constantinescu. Parcă la profesorul Cornel Păunescu sunt mai pastelate, mai aprige la viață și mai decise spre cosimțământul trupesc. Am aflat într-un târziu că autorul e tot profesor de geologie la Politehnica din București.
Lângă laureata ”Dimineților pierdute,” tradusă în zeci de limbi, poate să se așeze și autorul, ajuns la o maturitate când înțelege mai bine lumea și e pregătit pentru împărtășanie.
