Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și anunțurile, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul. De asemenea, le oferim partenerilor de rețele sociale, de publicitate și de analize informații cu privire la modul în care folosiți site-ul nostru. Aceștia le pot combina cu alte informații oferite de dvs. sau culese în urma folosirii serviciilor lor. În cazul în care alegeți să continuați să utilizați website-ul nostru, sunteți de acord cu utilizarea modulelor noastre cookie.

Israel

Marius Ghilezan Actualizat: 29.05.2018 - 07:45
Marius Ghilezan

Au avut un neam, dar n-au avut o ţară. Nu întâmplător Dumnezeu l-a ales pe Abraham să le fie întâistătător. De la exodul din Egipt, poporul ales, până la războiul de Yom Kippur, a luptat pentru un petic de pământ.

Share

Dar de ce ţine atât de mult războiul cu palestinienii – se întreabă mulţi necunoscători.

La îndemnurile lui Churchill, când nu înţelegi ceva, faci recurs la istorie. 

Tatăl mulţimii neamurilor, cum era numit Avram în Biblie, sfătuit de Domnul, a condus triburile  spre “Ţara Făgăduinţei”. Nu întâmplător Dumnezeu i-a dăruit la 86 de ani un fiu în pântecul sterp al Sarei, iar la 99 de ani promisiunea unei descendenţe foarte numeroase. S-a stins la 175 de ani sătul de zile, dar cu virtutea eroică pe piept. Neamurile sale s-au înmulţit şi s-au împrăştiat în toate zările.

Potrivit Bibliei, Israel e numele dat de Domnul lui Iacob, nepotul lui Avram. Noul stat fondat de abia în 1949, când deja multe naţiuni erau obosite de prea lungă statalitate, a avut de la înfiinţare două naţionalităţi distincte: evreii şi palestinienii. 

Când Israelul şi-a proclamat independenţa, la 14 mai 1948, armatele Egiptului, Iordanului, Siriei, Libanului și Irakului s-au năpustit. Războiul care a urmat a durat până la înfrângerea arabă din ianuarie 1949. O imigrație în masă a evreilor din Europa și din țările arabe a avut loc în primii câțiva ani după înființarea statului, iar economia a crescut. În timp ce unii palestinieni au ales să devină cetățeni israelieni, alții au emigrat în Arabia de Vest și în Fâșia Gaza sau au căutat refugiu în alte națiuni arabe.

Când Egiptul a preluat controlul Canalului Suez de la Franța și Marea Britanie, în 1956, Israelul, temându-se de creșterea puterii vecinului său, a organizat un atac în Deșertul Sinai din Egipt. Siria, Iordania și Irakul au sărit în apărarea Egiptului, dar toate cele patru națiuni au fost înfrânte. Războiul de șase zile, după cum a devenit cunoscut, l-a câștigat Israelul nu numai în Sinai, ci și în Fâșia Gaza și în Înălțimile Golanului. A rezultat, de asemenea, o extindere a teritoriilor israeliene asupra Cisiordaniei și un Ierusalim reunit. (Orașul a fost împărțit mai devreme între evrei și arabi.)

Dacă noi, românii, ne-am bucurat de dublarea teritoriilor după primul război mondial, prin Pacea de la Paris şi graţia Reginei Maria, care a pus “Tigrul” pe labe, Israelul a luptat permanent.

Liderilor Ligii Arabe nu le-a convenit creşterea forţei militare a tânărului stat. Primii terorişti au ucis sportivii israelieni la Jocurile Olimpice de la München din 1972. Nimic nu părea a mai opri marele război. În anul următor, de Yom Kippur, cea mai sfântă zi a calendarului evreiesc, Egiptul și Siria au lansat un atac-surpriză asupra Israelului la Suez și pe Muntele Golan. Israelul a reușit să învingă cele două armate, dar situația rezultată nu a fost deloc stabilă.

În 1977, președintele egiptean Anwar Sadat a plecat la Ierusalim pentru a discuta cu premierul israelian Menachem Begin, iar în anul următor președintele american Jimmy Carter a mijlocit semnarea Acordului de Pace de la Camp David. Sadat și Begin au împărţit Premiul Nobel pentru Pace în 1978 pentru eforturile lor de reconciliere, iar un tratat oficial de pace a fost semnat în 1979 la Paris.

În 1982, Israelul a acceptat să renunțe la Sinai, dar a invadat Libanul, pentru a lăsa așezările sale din nord mai puțin vulnerabile la atacurile palestiniene. Cu toate acestea, până în 1985, Israelul și-a limitat prezența la o bandă de securitate de-a lungul frontierei.

Războiul cu palestinienii continuă şi azi.

Israelul are cea mai mare forţă militară din lume raportată la populaţie. Premierul poate înrola în câteva ore aproape o treime din populaţie.

Ca să înţelegem războiul cu palestinienii, trebuie să remarcăm cum se compune identitatea națională a popoarelor lui Israel, bazată pe un element spiritual, în care respectarea ritualului religios devine o expresie a mândriei naționale. Chiar dacă există și un număr consistent de evrei seculari în Israel, pentru care iudaismul este mai mult o identitate culturală și etnică decât o practică spirituală, mulți palestinieni care trăiesc în Israel nu se identifică deloc ca fiind israelieni, ci mai degrabă cu națiunea palestiniană distrusă (și aparţinând lumii arabe). Ea se bazează pe elemente religioase și culturale ale credinței musulmane. De aici tot disconfortul.

Palestinienii s-au bucurat de susţinerea Marii Britanii pentru ieşirea de sub ocupaţia Imperiului Otoman după primul război mondial. Mandatul de reprezentare, imensa armată dislocată în regiune, sprijinul politic au fost retrase după cel de-al doilea război mondial.

Să nu uităm că după prima conflagraţie mondială ministrul britanic de Externe, Arthur Balfour, care, prin celebra Declarație Balfour din 1917, promitea înființarea unei “case naționale evreiești” în Palestina, nemulţumea Marea revoltă arabă contra otomanilor. Acordul secret de la Sykes-Picot, din mai 1916, a devenit adevărata piatră de temelie a geopoliticii care a structurat întreaga regiune.

Evreii s-au luptat mai bine de jumătate de secol pentru ca azi să aibă o ţară. O ţară în care au zămislit o lume nouă, o industrie high-tech de invidiat, o civilizaţie a îngăduinţei, irigarea deşertului şi cea mai competitivă armată din lume.

Marele aliat al Israelului a fost în istorie Regatul Unit al Marii Britanii, dar SUA, de la Carter încoace,  au preluat controlul.

Anii de bună colaborare SUA-Israel au statornicit o legătură trainică. Dacă mâine Iranul ridică vreo rachetă, flotila NATO e gata de ripostă.

Să nu uităm totuşi că uşile de la Casa Albă se deschid doar cu chei israeliene. De ce? Din prea mult soft-power.

Când progresiştii globalişti văd doar armura “agresorului”, lumea limpede la cap, nededulcită la mesajele ideologice, remarcă isteţimea unei lumi noi care se perfecţionează sub ochii noştri.

În loc să vedem în cheie militară, mai bine am privi în termeni de inteligenţă statală.

Ierusalimul rămâne capitala de drept a Israelului.

Comentarii

loading...