Jurnalism pe frontul COVID-19

Marius Ghilezan Actualizat: 20.07.2020 - 09:47
Marius Ghilezan

Bătălia împotriva inamicului nevăzut, Sars CoV-2, e relatată de întreaga presă mondială. A fi jurnalist în plin război înseamnă să aduci noutăţi, să prezinţi fapte şi să compui imagini despre realitate.

Share

Dar ce te faci când unora nu le convine? În mintea acestora, cea ce scrii nu e adevărat. Pentru ei inamicul nu există. E o fabulaţie. Oculta mondială e regizorul războiului. Prin silogism, dacă nu le confirmi convingerile eşti de partea ocultei, nu vezi ce văd ei. Adică, vor să nu relatezi nimic despre cei din linia 1, să nu prezinţi evoluţiile pandemiei, pentru a nu le tulbura posesia democratică a dreptului de a fi anti-război. E un non-sens să le iei acestor oameni iluzia că lupta lor împotriva “tiraniei medicale” e cea mai suculentă pentru media convenţională. Trăiesc în paradigma lor şi nu le poţi tulbura confortul existenţial.

Căutător de informaţii, nu un servant al posedaţilor de adevăr

Mass-media ultimilor ani s-a pervertit datorită apariţiei jurnalismului dedicat unor cauze. Încă de la naşterea profesiei, posesorul unei legitimaţii de presă este căutător al adevărului, nu un servant al posedaţilor de adevăr.   
Dar ce te faci tu ca jurnalist când unii nu văd şi alţii nu vor să audă? Te retragi în buncher? Nu mai treci pe la Matei Balş să dai imagini cu zecile de izolete? Treci de partea poporului care vrea revoluţie?Nu scrii despre posibila reintroducere a carantinei în Marea Britanie şi nu-l citezi pe Boris Jhonson cu a lui "descurajare nucleară"?

Prof. Dr. Codruţ Sarafoleanu: Pesimism rearlist de pandemie

Influencerii se îmbracă ca la Pra(v)da

Într-o lume în care, în termenii marketingului, Selly şi Dana Budeanu vând mai bine, jurnalismul obiectiv nu mai face bani. Şi de aici întreaga distopie a lumii de azi.
Ai public. Ai publicitate. Principiul e vechi, cât întreaga istorie a presei.
Imparţialitatea rămâne mereu un deziderat. Atât de invocată de majoritatea consumatorilor de media, încât devine obsesisivă. Uneori, compulsivă. Fiţoşii ce-şi zic azi influenceri se îmbracă “imparţial” ca la Pra(v)da.
Mai mult, cititorii români nu plătesc, ca-n ţările occidentale, jurnalismul de calitate. Şi atunci?
Dispare presa de referinţă?

Azi, un ziarist prizat de mase e agitatorul kominternist de ieri

Imparţialitate între căţei şi rămasul fără turul pantalonilor


Pe timp de război, o parte din public vrea sânge, alta să-i confirmi aspiraţiile, trăirile şi nevoile.
Fiecare tabără ar dori ca tu jurnalist să fii de parte ei sau măcar să fii obiectiv. Numai că activismul pro-causa e o altă meserie.
Chestiunea cu producătorul de ştiri trebuie să fie imparţial e veche de când a apărut revoluţia industrială.
Înainte de toate şi jurnalistul e om şi are opinii legate de o anumită stare. Vede dintr-un anumit unghi subiectul.
Mai mereu a existat discuţia despre ego şi neutralitatea impusă de reguli.
Pentru a le da libertatea de a-şi exprima opiniile, patronii de ziare de dinainte de primul război mondial au creat spaţii publicistice dedicate editorialului. Acolo, liberul arbitru al omului din spatele jurnalistului avea frâu liber.

Ai nevoie de pedigree pentru jurnalismul de război
 
Mi-aş fi dorit să mai fiu ca-n tinereţe jurnalist de front. Să merg prin spitale. Să îmbrac combinezoanele morţii. Din lipsă de timp şi de public, m-am retras în careul meu de ”dat centrat opinii.”
Foştilor aliaţi în idei nu le convin relatările despre subiectul fierbinte al zilei. Faptul că nu intru în tabăra anti-covidiştilor că nu rag la megafonl, pentru ei e o abdicare. Personal nu cred în jurnalismul justiţiar. Nimeni nu-şi doreşte să fie o clonă a lui Rareş Bogdan, chiar şi pe partea adversă.  
Pe mulţi dintre protestatarii de azi îi ştiu de pe vremea când erau anti-tefelişti şi-şi căutau un culoar de exprimare.

Anti-covidiştii au luat locul tefeliştilor


Prin părăsirea teritoriului luptei, vajnicii războinici ai cauzei “DNA să vină să vă ia!” au lăsat locul liber. În aglomerări urbane orice spaţiu lăsat gol se umple, ca-n vasele comunicante. Un corp scufundat într-un lichid în repaus este împins de jos în sus cu o forţă verticală numeric egală cu greutatea lichidului dezlocuit de acel corp, parcă aşa spunea Legea lui Arhimede. Dar dacă nu vrei să te scufunzi în marea celor care ignoră virusul şi merg cu gâtul gol înainte e semn că te-ai dat de partea covidiştilor?
Graniţa dintre percepţii şi realităţi e veche de când există presa tipărită.
Oamenii citesc articolele care le confirmă aşteptările, percepţiile şi trăirile, mai mult decât cele care le stârnesc disconfortul. Disonanţa cognitivă, atât de bine descrisă de profesioniştii psihologiei sociale, îi face pe aceştia, inconştient, hateri.

Neînchinaţii la Despotul capricios sunt daţi la câini
 
Jurnaliştii au şi ei o şcoală. Nu vin de nicăieri. Toţi profesioniştii scrisului l-au studiat pe Walter Lippmann. Cartea “opinia publică” este un „must read.”
Din lucrarea fundamentală a politologului american, aspiranţii la lumea miraculoasă a jurnalismului de calitate au învăţat despre „despotul capricios,” adică boborul, bine definit de Conu’ Iancu. Nu-i faci pe plac, devii duşman.
Experienţa în jurnalismul de calitate îţi dă o anumită detaşare faţă de patima momentului. Ştim foarte bine din lecţiile fizicii că extremele se atrag. Totul e să ai, tu editorialist, o anumită distanţare, nu neapărat socială, ci de idei.

Studiul de caz: SUA anilor 1920. Presa a ascuns adevărul despre bolşevizare de frica pierderii tirajelor


Acuzatorilor noştri care susţin că am pactizat cu “duşmanul care a impus dictatura medicală”, le-aş recomanda să citească analiza extrem de concludentă “Liberty and News”, apărută în 1920, prin care autorii Lippmann & Merz, după ce au monitorizat peste o mie de articole din “New York Times” (cea mai prestigioasă publicaţie mondială a acelor vremuri), au tras ucigătoarea concluzie: jurnaliştii au indus în eroare opinia publică internaţională, ascunzând cititorilor adevărul despre teroarea impusă de bolşevici în Rusia de după lovitura de stat din octombrie 1917.  Relatările despre noua putere instaurată la Moscova erau conforme aşteptărilor populaţiei americane. Adică, pline de speranţe. Publicului speriat de dictatură i se dădeau ştiri mincinoase, pentru a nu-i provoca disconfort, după principiul oferă-le oamenilor ce vor să citească şi spune-le ce vor să audă. Parcă şi azi e valabil acesta, chiar şi în camerele ecourilor, atât de bine camuflate de facebook şi de google.
 
Există şi jurnalişti vasali “Despotului capricios”


"Autocenzura s-a impus de frica reporterilor și editorilor că-şi pierd cititorii," scriu cei doi corifei ai învăţământului american despre presa de la începutul secolului trecut. Poate fi ceva mai clar despre minciuna convenţională, o cutumă a relaţiilor sociale vechi sau moderne?
Jurnaliştii vasali “despotului capricios” şi tirajelor mari cad în capcana creării imaginilor conforme cu cele din mintea auditoriului.
Nu e treaba jurnalistului să scoată cuiul din creierul cuiva, posedat de morbul conspiraţionismului planetar.
Există psihoterapii, chirurgi destoinici, logopezi cu state de funcţiune şi cu patalamale profesionale. Jurnalistul nu e un terapeut al obsesiilor moarte, doar un catalizator al vieţii cotidiene.
Relatăm şi dăm ştiri la ore exacte. Nu suntem noi creatorii evenimentelor, doar cei care le punem la vopsea. Dar dacă ştirile oficiale nu convin audienţei publicaţiei tale? Ce faci, tu ca jurnalist care nu s-a predat? O dai după plop? Te faci frate cu revoluţia ca să reduci returul de la chioşcuri?

Obiectivitate în situaţii de criză şi clauza de conştiinţă


Sigur că există fel de fel de perversităţi, dar o alunecare într-o groapă căscată de alţii e o sinucidere curată.
Nu poţi fi obiectiv fără să redai noile descoperiri ale cercetătorilor, fără a fi la curent cu tot ce se întâmplă în lume, pentru a avea în capul tău o imagine cât mai apropiată realităţii.
Nimeni nu e perfect. Fiecare are dreptul la nuanţe.
Vajnicii critici de azi ai presei quality au uitat că l-au votat pe Ion Raţiu, cel ce postula: “Libertatea mea se opreşte la graniţa libertăţii tale.” Nu am înţeles niciodată agresivitatea unei mişcări care e condusă după principiul “cine nu bea cu noi, bea împotriva noastră.”
 
 

 

 

Comentarii

loading...