Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și anunțurile, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul. De asemenea, le oferim partenerilor de rețele sociale, de publicitate și de analize informații cu privire la modul în care folosiți site-ul nostru. Aceștia le pot combina cu alte informații oferite de dvs. sau culese în urma folosirii serviciilor lor. În cazul în care alegeți să continuați să utilizați website-ul nostru, sunteți de acord cu utilizarea modulelor noastre cookie.

O citadelă ca prin vis

Eugen Șerbănescu Actualizat: 30.10.2019 - 23:50
Eugen Șerbănescu

În orașul Giurgiu, citadela formatoare de spirit era de poveste. Acum, a ajuns la 150 de ani de ființare prodigioasă. Sărbătoriți cum se cuvine.

Share

Colegiul Național Ion Maiorescu din Giurgiu, la 150 de ani de ființare prodigioasă.

 

Am fost acolo. După 50 de ani, am intrat din nou în citadelă. Copil fiind, nici nu îndrăzneam s-o privesc.

Locuiam vis-à-vis, la numărul 23, pe strada Bucureşti, colţ cu strada Argeş.Vara, tei cu parfum de esenţă străjuiau umbra trotoarelor, printre care se aventurau motociclete ultra-nervoase – Jawa- sau duduind înfundat, elegante - Simson. Alte maşini nu existau, poate câte o Volgă sau un Moskvici. Televizoare alb-negru, Rubin 102,  erau doar câteva; telefoane, negre, de ebonită - la fel.Târziu, spre noapte, parfumul de Regina nopţiite adormea instantaneu, dar nu înainte ca, de la grătarul de pe Strada Gării, mai sus de cizmăria lui Bâtu, tata să aducă un carton aburind de mici fierbinți și o franzelă moale, tocmai atunci scoasă din cuptor.

Ca să ajung la citadelă, traversam strada. Ca printr-un vis solarizat, văd caldarâmul bombat aşternându-mi-se sub paşi, porţile înalte ale gardului de fier, uşile masive din colţurile clădirii, coridoarele nesfârşite – cel de jos străjuit la mijloc, pe de o parte - de biroul directorului, lângă scara impunătoare rezervată profesorilor, şi, pe de alta - de temuta cancelarie. E linişte de sărbătoare la Colegiul Național Ion Maiorescudin Giurgiu. Dar locul nu e pustiu. Încet-încet, se populează. O vibrație se naște, ca un zumzet de albine. Apoi irumpe. E recreaţie şi vânzoleala şi gălăgia sunt în toi.  Iar eu sunt în clasa a IX-a B. Pe tablă scrie: Wer hat heute Dienst?Cine este azi de serviciu?


Ies din clasă. De după colţul coridorului, apare, cu catalogul sub braț, profesorul Miclescu, de Istorie, om subţire din alte vremuri, care se căznea din răsputeri să ne învețe epoca de aur a lui Pericleşi, culmea, chiar reuşea. Se iveşte şi profesorul Mircescu, de generaţie mult mai tânără, palid, flegmatic, în veşnicul lui costum turcoaz incert, cu veşnica lui marotă – “Nu impuls, drăguţă, ci cantitate de mişcare”.  Şi-apoi, vine doamna Marciu, cu ale sale volute de brocart din Adieux de Jeanne d’Arc ò la Meuse.Este şi profesorul Manda, mereu grăbit, ca argintul viu, cu freza jucându-i neîmblânzită, toată lumea se dădea la o parte ca din faţa însuși spectrului Fizicii. 


Afară, pe terenul de baschet, profesorii de Sport Tase și Banu se iau la întrecere  – cine marchează în coşul advers de sub coşul propriu, sub privirile noastre hipnotizate. Mai sunt şi elevii – Ghelmez Mihaela, de la a IX-a A, şefă de promoţie, apoi Chiriţă Mirela și Perneş Ileana, demne și literate. Lăcrimioara Athanasiu. Şi sora ei, Magda. Aveau pian acasă şi mă învăţau să solfegiez Barcarolade Offenbach. Şi băieţii. Zimnicaru, zis Talică, Roşca, Tentu.  Briganzi. Şi mai era un băiat mai mare decât noi cu câțiva ani buni, Traian, tot şef de promoţie la vremea lui, cu o voce întinsă pe octave joase, juca şah, în panataloni scurţi, cu fraţii mei. Nu era grabă. Urma să devină chiar Ovidiu Ioaniţoaia, monstrul sacru al presei sportive româneşti.


Pe terenul de volei, aflat în spatele cabinetului directorului, o minge catapultată se duce direct în ochiul de fereastră. Toată echipa înlemneşte. Rama, cu geamul făcut ţăndări, se deschide totuşi, ca într-un film de Fellini, şi faţa albă, bucălată, surâzătoare, a profesorului Baron, apare, infailibilă. Şerbănescule, să vii la mine! Alerg, cu inima zvâcnind. Mă exmatriculează? Ascultă, zice, am auzit că faci poze. Şi scoate un rolfilm Orwodin buzunar. Uite cheia de la laborator. Mâine la 11, să fii aici cu pozele! Nu le-arăţi la nimeni! E secret, ai înțeles? Îi smulg rolfilmul şi cheia şi-o zbughesc. Mâine, la 11 sunt aici, șoptesc dintr-o suflare. 


A doua zi, mă înfiinţez negreşit cu pozele pe hârtieAzomureş, carton-lucios, developate la meserie – tiosulfat de sodiu şi metabisulfit de potasiu.  Cioc-cioc, la uşă. Nimic. Iar cioc-cioc, la uşă. Iar nimic. Încerc clanţa. E-nchisă. Ce să fac? Să plec? O să creadă că sunt neserios, că      n-am cuvânt. Aşa ceva nu se poate. Mă uit la ceas. Unsprezece fară cinci. Mai sunt cinci minute şi sună de intrare.  În disperare de cauză, intru în cancelarie. 

Profesorul Nicoale Roşu, de Desen, sculptor la bază și maestru în devenire, tip de James Dean, în care toti băieţii ne proiectam viitorul (şi fetele  – trecutul…), mă întreabă, protector, din ochi. Până să-i spun, mă ia în primire naşa mea de botez, profesoara de germană Eugenia Marinescu, poreclită Zumbeispiel.  Ce cauţi aici? se răsteşte ea la mine, ca şi când nu m-ar fi cunoscut din leagăn.

Îl caut pe to’arăşu’ director. Ei, nu vorbi!, ricanează ca un satir bătrân,  profesorul Stelică Rădulescu, de Matematici,care făcuse pușcărie pentru subminarea regimului și acum fusese reabilitat. Îl cauţi de mult? Se iţesc zâmbete în colţul buzelor profesorilor. Stau neajutorat lângă uşă. Nu e aici, dragă, mă anunţă, bonom, profesorul Vincenţiu Georgescu, de Română. Dar ce treabă ai cu el?, mă întreabă, mai serios, mai în şagă, naşul de meu de botez, profesorul de LatinăMarinel Marinescu.

Am o treabă, nu pot să spun. Deja acum profesorii îşi lăsaseră îndeletnicirile pasagere – care o cafea, care un ziar, care un catalog – şi se uitau la mine ca la o insectă exotică. Mi-am pipăit buzunarul de la piept. Pozele erau acolo. Dacă le dădeam, le-ar fi trecut din mână-n mănă și ar fi făcut bășcălie de to’arășu’ director. Nu se putea. În poze, apărea o frumoasă companioană de drumeții montane. Era clar că-mi încredinţase o taină. Nu dăduse filmul la fotograf, mi-l dăduse mie. Nu puteam să-l trădez. Unde e?,  întreb cu o voce guturală.

Nu ţi se pare că-ţi iei nasul la purtare?,  mă ia la rost profesorul de Sport, Buzatu, tot timpul spilcuit şi elegant. Trebuie să ştiu unde e, trebuie să-l văd!  Azi nu-l mai vezi, a plecat.  A plecat?!? Ei, da, a plecat fără să-ţi ceară ţie voie!  Râsete, hăhăituri. Bărbia mi-a căzut în piept. A plecat deci… Am dat să ies, inexplicabil frustrat. Dar cu o ultimă zvâcnire de frondă, m-am întors spre ei. Şi, cu cea mai senină voce din lume, am întrebat: dar dumnealui nu muncește opt ore?

Câteva clipe a fost linişte. Apoi un tunet de râs homeric a cutremurat cancelaria, rostogolindu-se în valuri, până hăt-departe. În timpul ăsta, suna de intrare, recreaţia se terminase, gălăgia de pe culoare înceta, dar izbucnirea nu se mai oprea. Nu erau râsete de batjocură, ci, paradoxal, de descărcare, cumva exterioare mie, hrănindu-se din ele însele, parcă eu fusesem doar pretextul, trăgaciul, iar nu ţinta acelei veselii. M-am întors pe călcâie şi am ieşit. Am pornit-o, abătut, pe coridorul acum pustiu, spre clasă. În urmă, auzeam exclamaţii, vocative, bătăi din palme, reaprinderi de râs – stingându-se treptat, pe măsură ce mă îndepărtam, ca şi când cineva nevăzut micşora sonorul - până când a fost linişte. Liniștea timpului ce trece în tăcere.


Am ajuns în clasă, dar era şi ea pustie, iar pe tablă nu scria nimic. De fapt, era altă tablă. M-am aşezat în oricare bancă. Am dat să scot pozele, dar buzunarul era gol. Erau alte haine şi alt buzunar. Eu însumi eram altul. M-am apropiat de fereastră. Dincolo de geam, se întunecase de-a binelea. Se vedea, stranie, fereastra cancelariei, luminată. Dar umbrele lor, mute, mișcându-se, vioi, de colo-colo, nu mai erau. Pentru o clipă, le-am auzit râsetele rătăcind prin citadelă. Mi-am lipit fruntea de geamul rece.


Excepţionalilor, unde sunteţi?  În ce pierdut război? Sunt atât de departe de mine, mi-e atât de dor de voi! 

Comentarii

loading...