15.3 C
București
joi, 28 martie 2024
AcasăOp & EdOpiniiPetardele salvării

Petardele salvării

Citind recent o carte de-a lui Zafón, m-am întrebat dacă Barna nu va sfârși ca ministrul Maurice Valls, putrezit într-o stație de metrou.

Prostia e tolerabilă. Dar când purecii devin șefi și centuristele miniștrii, atunci începe deranjul. De teamă să nu-ți explodeze în cap noul Red-square, în variantă autohtonă, nu mai deschizi televizorul.

Am urmărit de prea multe ori elitele progresului, cum urcă în șlapi muntele, nu pentru a vedea lumea, ci doar pentru a fi văzuți. Și acum dau ora exactă și ne gestionează viitorul.

Presa de referință le-a investigat trecutul. I-a dezbrăcat de penajul și fardurile occidentale. Le-a demantelat, demontat și demonstrat falsitatea. În zadar. Pentru unii, ei sunt zeii zilei.

Cum e posibil ca un popor atât de educat să creadă că stihiile tenebrelor pot fi instrumente de salvare sau cum poate un cârd de râme să ridice un edificiu?

USR-iștii preiau mecanismele propagandei comuniste

De mult timp încercăm găsirea unor explicații. Înainte de a face scenarii, vorba lui Winston Churchill, să plonjăm în istorie și să vedem unde națiunile au greșit.

Cu vreo 70 de ani înaintea lui Barna&comp, alți internaționaliști, Pauker Luca, Dej “ băgau spaima-n burghezi,” în apluazele unei mulțimi narcotizate. Să-i spunem drept, chiar imbecilizate de propagandă.

Cei șase veniți recent în fruntea țării purtând buzduganul salvării au un pat comun de care sunt legați ombilical: marxismul. Nu discutăm despre asemănările ideologice și nici despre același mod gangsteresc prin prin care pun șuriul la jugulara, celor care nu se închină.

Gulerele albe ale lumii au știut mai mereu cum să provoace stări de febrilitate și de griji cotidiane pentru a veni cu scenarii nemodificare, mereu cu același tangaj, cu același limbaj și aceeași pecete a Omului Nou.

De prea multe ori, noi, publiciștii, evadăm în literatură pentru a ne consuma certitudinile și a ne delecta cu metaforele pe care profesia nu prea ni le îngăduie.

Alege un volum din Cimitirul cărților uitate!

Ce poate fi mai tonic, mai relaxant și mai întremător, într-o vreme în care tot ce se dă pe Netflix e ideologie pură, decât alegerea unui volum din cimitirul cărților uitate?

Nu de puține ori, ne-am propus să aruncăm prosopul dintr-un ring delimitat de alții și ne retragem în literatură.

Când ai deprins înțelesurile lumii, spiritul de conservare te îndeamnă să evadezi. Nu să dispari. Ci să literaturizezi investigațiile care n-au putut fi publicate din lipsă de probe.

“Adevărul e un acord prin care naivilor li se permite să nu dea piept cu realitatea”, spune scriitorul Carlos Ruiz Zafón în “Labirintul spiritelor”

Citind “Anii romantici” ai Gabrielei Adameșteanu, una dintre cele mai combative ziariste a anilor ’90, mi s-a făcut o poftă nebună de ieșire din context, de evadarea din promiscuitatea revelioanelor cu Guță și alte vedete sulemenite și cu voci de gaițe în rut, pentru a mă dedica literaturii.

Cei care am citit mai mult decât am scris știm că istoria se repetă. Momentele de fericire alternează că cele ale neliniștilor. La ordin, freamătul se transformă în furtună și mulți nu deslușesc fenomenologia urii.

Crizele sunt pentru mulți oportunități. După o vreme a îndestulării vine și cea a austerității.

Un individ transformat de propagandă în personaj

Din prea mult bine, unele generații au fantezii cu ciomege, cătușe și bocanci. Și de aici pofta de revoluții. Ajung carne de tun pentru strategii umbrelor.  

Credeți că în zadar și-a tras Dan Barna ciorapi de două culori și se îmbracă de parcă s-ar muta? “Ce-i pe mine-i și-n dulap, când mă mut parcă mă schimb”, rol să fie, ar spune individul, transformat de propagandă în personaj.

Dar revenind la literatură și la efuziunea jurnaliștilor în ficțiune, mai are rost să ne întrebăm cum ar fi arătat astăzi Pantenonul Nobelului, dacă Mario Vargas Llosa ar fi rămas editorialist la El Pais? Sau Ernest Hemingway, corespondent de război al Agenției Nana? Ar mai fi existat realismul magic dacă Gabriel García Márquez nu ar fi făcut teren în jurnalistica de investigație? Macondo, deși imaginar, reflectă obiceiuri și întâmplări din satul columbian. 
Creatorul realismului magic a fost mai întâi jurnalist.  

De ce e miraculoasă literatura?

Nu are limitele jurnalisticii. Stârnește imaginarul. Provoacă emoțiile cititorului. Catapultează în ireal, omul real.

Pista de fugă – ficțiunea – e arma secretă a oricărui publicist. Nu poate fi acuzat că răstălmăcește adevărul.

“Adevărul e un acord prin care naivilor li se permite să nu dea piept cu realitatea”, spune scriitorul Carlos Ruiz Zafón în “Labirintul spiritelor.”

Minciuna prinde pentru că e plăcută urechilor

Dacă mai există cititori care mai au îndoieli privind spiritul luptelor și cine orchestrează măcelurile colective, numite revoluții sau războaiele moderne, n-ar decât să citească “Labirintul spiritelor.”

Dacă metafora nu ar fi pisica ce toarce în miezul evenimentelor, Zafón nu ar fi un magistru al puzzle-ului de intrigi, crime și personaje contrafăcute.

Labirintul spiritelor” este un excelent atestat documentar despre cum se fabrică revoluțiile și cum acestea își devoră creaturile.

Nimeni nu ajunge azi în poziții de comandă, fără a avea în spate un sistem formal sau informal. Cartea este un turnesol al compoziției noilor forme de putere. Foști criminali ajung miniștri, pentru că marele păpușar are nevoie de elemente șantajabile.

Schimbarea are întotdeauna cheile și sculele de sistem.

Fabrica de lideri are propriul cimitir

După lectura fastuoasei cărți, deloc ideologizante, sigur veți înțelege cine l-a creat și cine l-a dărâmat pe Victor Ponta.

Ministrul Valls din carte sfârșește putrezind în închisoare, fiind trimis de cei care l-au creat.

“Adevărul naște mereu întrebări și îndoieli. Numai minciuna e credibilă sută la sută, pentru că nu trebuie să justifice realitatea, ci doar să încludă ce vrem să auzim”, reprezintă depoziția de martor a victimei Sanchis, unul dintre personajele cărții.

Aici e similitudinea cu întâmplările din România de azi. Franchiștii de ieri sunt useriștii de azi. Alicia din carte nu e Clotilde Armand și nici Cosette Chiricău. Doar o frumusețe inteligentă care termină tot ce a început. Nu ratează nicio țintă.    

 

 

 

 

Marius Ghilezan
Marius Ghilezanhttp://mariusghilezan.ro/
Marius Ghilezan scrie la “România liberă” din anul 1991. Este reporterul care i-a deconspirat pe celebrul Căpitan Soare, pe Omul Negru de la Rahova, pe Aurel Moiș, “călăul din Christian Tell,” fost torționar comunist, care a trimis șapte țărani din Apateu la moarte, pentru că au refuzat să intre în colectiv. A publicat celebrele stenograme ale întâlnirii lui Mihail Gorbaciov cu Nicolae Ceaușescu. A fost primul jurnalist român post-decembrist care a stat de vorbă cu președintele SUA. Este autorul a nouă cărți.
Cele mai citite

Modificări ale liniilor STB 90 și 201

Începând de sâmbătă, 30.03.2024, traseele liniilor urbane 90 și 201 se comasează, urmând ca noul traseu organizat între terminalele „Arena Națională” și „Semănătoarea” să...

Guvernul va da un OUG joi prin care numărul funcțiilor de conducere ar putea ajunge la 10% în aparatul de stat

Guvernul urmează să aprobe în şedinţa de joi un proiect de ordonanţă de urgenţă(OUG) privind modificarea unor măsuri fiscal-bugetare, precum posibilitatea stabilirii, în anumite...

Proiect de pace durabilă

Anulată de două războaie în curs, Ucraina și Gaza, și umbrită de conflicte potențiale, precum cel din jurul Taiwanului, pacea este din nou tematizată....
Ultima oră
Pe aceeași temă