Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și anunțurile, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul. De asemenea, le oferim partenerilor de rețele sociale, de publicitate și de analize informații cu privire la modul în care folosiți site-ul nostru. Aceștia le pot combina cu alte informații oferite de dvs. sau culese în urma folosirii serviciilor lor. În cazul în care alegeți să continuați să utilizați website-ul nostru, sunteți de acord cu utilizarea modulelor noastre cookie.

Războiul hibrid sau cine cu cine se bate

Marius Ghilezan Actualizat: 22.08.2018 - 09:12
Marius Ghilezan

Cine cu cine se luptă în România, o ţară cu cea mai mare creştere economică din semestrul II din Europa, conform Eurostat? Se întreabă mulţi români care stau în tribune şi urmăresc disputele deosebit de violente.

Share

O privire sumară ar vedea o luptă pentru putere a opoziţiei. Justă din punct de vedere politic. Orice forţă parlamentară care a pierdut alegerile se organizează de a doua zi pentru a răsturna guvernul ales de majoritatea parlamentară.

Dacă în democraţiile consolidate disputele se dau pe fondul doctrinelor politice şi în forma parlamentarismului clasic, cu dezbateri de programe, introduceri de moţiuni de cenzură, moţiuni simple, la noi, conform declaraţiilor asumate de Dan Barna, preşedintele USR: “Politica se face în stradă”.

Înaintea mitingului diasporei, toţi liderii partidelor de opoziţie au spus că membrii partidelor lor vor fi în mijlocul protestatarilor.

Nu e un secret din tolba serviciilor secrete că agen­ţii propagandei #rezist au îndemnat cu două luni înaintea evenimentului, neasumat în cele din urmă de nimeni, ca organizator, la asaltul asupra Guvernului “în legitimă apărare”. Ba chiar mai mult, unul dintre liderii mişcării a văzut cu o săptămână înainte foc şi fum. Niciunul dintre procurori nu s-a sesizat faţă de tentativa răsturnării ordinii constituţionale.

Invers ca în anii ’90, când puterea fesenistă a chemat minerii să-şi dărâme propriul guvern, în 2018 liderii opoziţiei par aş fi inversat trăirile democratice şi aşteap­tă la colţ să profite de pe urma berbecului trântit în poarta executivului social-­democrat.

Dacă în anii de după revoluţie opoziţia democratică lupta pentru alegeri libere şi pentru un pluripartidism, acum, disperată că nu poate face nimic pe cale parlamentară, prin liderii săi, se ascunde în spatele unor mişcări pe care altădată le ţineau departe.

Partidul Naţional Liberal era un partid bazat pe valorile şi tradiţiile naţionale, orientat spre capitalismul autohton, fiind sprijinit de clasa de mijloc. PNL a condus România aproape o sută de ani doar pe calea parlamentarismului clasic, şi nu prin furcile răzeşilor sau topoarele clăcaşilor ieşiţi la răzbel. Mulţi lideri de azi ai partidului Brătienilor par a avea destinul tragic al Conului Leonida faţă cu rea­c­ţiunea.

Sub conducerea lui Ludovic Orban, PNL se iţeşte de prin tenebrele sistemului, precum o fantomă a trecutului care şi-a îmbrăcat straiele globalismului, ale neomarxismului şi troţkismului caviar, cu mânecile lungi de criminal. Aşteaptă să cadă guvernul prin desantul procurorilor, nu prin voinţă parlamentară, pentru a deveni acel personalizat “guvern” al lui. Al lui. Al sistemului.

Dacă USR e un tip de partid nedoctrinar, cu unica viziune a indignării – o nouă metamorfoză politică europeană de control al umbrelor asupra partidelor tradiţionale, un fel de Podemos românesc, alegătorii dreptei s-ar fi aşteptat la programe şi soluţii politice coerente care să ducă la schimbarea opţiunii majorităţii parlamentare.

Ca o ironie a sorţii, PSD este partidul care iubeşte alegerile libere – vorba lui Adrian Pătruşcă, editorialist la “Evenimentul zilei”, iar tabăra proeuropeană le urăşte. Ceea ce numea el într-un editorial recent tabăra bruxelleză se teme de alegeri libere.

Dar cum vrea opoziţia să răstoarne Guvernul?

Fie prin mişcări de stradă care să provoace emoţii, fie prin zornăitul cătuşelor. Are nevoie de un mort. Pentru a stârni emoţii. Ieri au găsit.

Cea mai luminată parte a societăţii româneşti din anii ’90 parcă şi-a pierdut deprinderile democratice. Nu-şi mai doreşte alegeri libere. Preferă să aducă elogii celor mai abjecte injurii, să se ascundă sub infamii de formă şi de conţinut, în aşteptarea marelui dictat al întunericului. Iubeşte desantul şi urăşte alegătorul. Trăieşte din utopii marxiste şi zice că e de dreapta.

Mai mult ca niciodată, contrar gândirii anilor ’90, aşteaptă ca Noua Securitate să ridice noaptea ca hoţii guvernul din ţâţânii democratici.

Parcă am trăi în Venezuela sau în ţările sud-americane, unde o juntă necalibrată pentru scoruri mari electorale aşteaptă să fie înscăunată prin decizii ale procurorilor federali sau prin manevrele de culise ale celui mai important serviciu de informaţii din lume.

Veniţi băieţi de preluaţi Guvernul! Parcă aşa ar sta scris în ordinul de luptă. Idei ar avea Unitatea. Un executiv dârmonit prin whatsapp de oamenii din Pădurea Băneasa, cu un prim-ministru gata să răspundă la comenzi fără a crâcni, e gata de pus pe strapontină.

Sunt voci care susţin că şi pesta porcină face parte dintr-un arsenal de luptă pentru un război hibrid. Eu nu cred că cineva din exterior ar putea impune un guvern fără trădătorii din sistem.

Că noii stăpânitori ai lumii folosesc principiul roman al “divide et impera” face parte din noul globalism, care vrea să impună principii parastatale celor mai puţin înzestraţi cu curaj de a rezista. O ţară decimată e mai uşor de cucerit.

PSD şi ALDE, în ciuda cântecelor de sirenă ce li se cântă de rechinii îmbrăcaţi în haine de salvamari, rezistă asaltului. Pe ce se bazează? Pe un nucleu dur de alegători care nu-şi schimbă opţiunile şi care au fost deseori răsplătiţi de Partidul Social Democrat, dar şi pe propria experienţă a ratărilor când a făcut pact cu duşmanul.

Partidelor de opoziţie le e teamă de alegeri anticipate. Le invocă duios cu jumătate de gură. Mulţi lideri ştiu că dacă mâine ar avea loc alegeri scorurile nu ar fi mult diferite şi iar ar fi cantonaţi pentru alţi patru ani în băncile opoziţiei.

Culmea, ideea de unitate a dreptei, de strângere a tuturor forţelor politice într-o nouă Convenţie Democratică, emană de la Traian Băsescu, cel care a dat jos primul guvern democratic ales, cel al CDR, condus de Victor Ciorbea. Deşi partidul său PD avea doar 7%, a controlat 30% din Executiv. Singura soluţie de trosnire a colosului PSD-ALDE ar fi opoziţia unită. Dar cum rămâne cu cel mai ilustru asistat social european, care vrea să devină noul Macron? Intră şi mârâitul în socoteala lui Băsescu?

Liderii partidelor parlamentare ca să poată câştiga alegerile trebuie să-l asculte pe Traian Băsescu. Dar sunt dispuşi să treacă peste orgolii? Ce se va întâmpla cu elita băsistă care acum e în barca lui Cioloş? Va intra în orchestra dirijată de Ludovic Orban? Ar fi singura soluţie viabilă. Dar se pare că mulţi aşteaptă ca Iohannis să dea jos Guvernul prin serviciile secrete şi cu procurorii. Le e mai simplu să scrie la DNA sau la Parchetul General o plângere penală decât un proiect de ţară. Şi atunci ne punem întrebarea: cine e mai democrat? Cel care aşteap­tă să fie înscăunat de puterea umbrelor sau cel ­care biruie în alegeri libere?    

Războiul hibrid e în plină desfăşurare. Partidele din opoziţie sunt goarne ale ­sistemului. Istoria a pedepsit ratările. Odată eliberată din peştera serviciilor, dreapta are nevoie de un cantonament. Altfel lumina libertăţii o va orbi. Dar se va elibera.

Comentarii

loading...