Înainte de a pune în lumina pe eroica victorie a Italiei, trebuie spus că după finala de de Wembley, suporterii englezi au stârnit jihadul rasist împotriva jucătorilor de culoare din naționala lor, semn că îngenunchierile de tip BLM, mai mult au stârnit ura, decât să rezolve o problemă, adânc ancorată în spiritul imperiului, care nu vrea să capituleze de la vechile năravuri.
Revenind la partida în sine, nu întotdeauna vitalitatea tinereții învinge maturitatea. Aceasta e concluzia meciului de povestit la nepoți, Anglia – Italia, scor 2-3, 1-1 (după prelungiri). Loviturile de departajare, ratările monumentale ale junilor lui Southgate, acrobațiile din poartă ale lui Jordan Pikford, toate n-au putut anula sentința. Anglia nu poate fi campioană europeană nici după 56 de ani.
Îngenunchiați și la început și la final
Să joci pe Wembley, cea mai elegantă arenă din lume, în fața premierului și a membrilor familiei regale britanice, să te învingă “squadra azzurra,” cu bătrâneii ei de legendă, să-ți fie copleșiți poneii de poveste, asta de umilință! Îngenuncherea voită de la început, cu cea impusă în final sunt două momente simbolice de neiertat.
Echipa lui Southgate valorează peste un miliard de euro, doar prin însumarea valorilor de pe piață a jucătorilor săi.
desen realizat de Ștefan Popa Popa’S
Presa britanică îl pune la zid pe selecționer, pentru lipsa sa de îndrăzneală, amintindu-i că tot datorită lui, Anglia a pierdut partida decisivă cu Germania, la Cupa UEFA 1996, ratând un penalty. Dar totuși, tânărul de culoare Saka s-a desprins în minutul 111 singur spre poarta eroicului Gigio Donnarumma,care nu ar mai fi avut mare lucru de făcut, singur în fața rachetei britanice, dacă vulpoiul Chiellini nu l-ar fi tras de tricou.
Saka trebuia să-și rupă tricoul
Internetul a explodat cu glume pe seama acestei faze, care ar fi putut tranșa soarta partidei. Internauții consideră că aripa lor dreaptă a fost prea slabă și nu a țâșnit spre golul de KO. Cele mai înspăimântătoare au fost atacurile rasiste de pe pagina de Instagram ale jucătorilor de culoare ai Angliei. Asta pentru oficialii englezi. Premierul Boris Johnson s-a arătat indignat. Dar nimeni, dintre oficiali, n-a recunoscut că îngenuncherile belemiste mai mult au incitat la ură, decât să rezolve problemele englezilor cu xenofobia. Și așa au învățat să facă din macaroane musaca.
Golul din minutul 2 al partidei de duminică de pe Wembley a înflăcărat tribunele. Anglia conducea cu 1-0. Dar ce a urmat, turnirul de la mijlocul terenului, căderile în joc, lipsa de orientare a mijlocului englez au pecetluit soarta jocului încă din prima repriză.
Italienii au fost nu doar maturi la vârstă, ci și în teren, dominând de prea multe ori suprafața de joc.
Britanicilor li s-a luat cupa de sub mustață
Southgate nu a reușit să transmită pofta tribunelor de luptă jucătorilor săi, care fie au căzut fizic, fie emoțional. Britanicii sunt în depresie. Cum e să pierzi în propriul templu al fotbalului mondial și să ți se ia cupa de sub mustață?
Mancini e cheia succesului. Pe aceeași lungimă de undă cu selecționerul britanic, dar nu pe aceeași paralelă geografică,antrenorul Italiei a făcut diferența. Proiectul său s-a împlinit. Al lui Southgate a eșuat.
Mai are rost să ne amintim cât de mare fotbalist a fost Mancini? La 56 de ani, i-a redat squadrei azzurra strălucirea.
Soutgate a pierdut partida sau Mancini a câștigat?
Dar poate că nu Mancini a câștigat meciul, ci Southgate a pierdut partida prin schimbările inexplicabile făcute cu 15 minute înainte de finalul celor 89 de minute. I-a trimis în teren pe Marcus Rashford, în locul lui Jordan Henderson și pe Jadon Sancho în locul lui Kyle Walker, fără greșeală din punctul nostru de vedere. Întrebându-ne de ce a făcut aceste schimbări, ne-am dat seama că se pregătea sufletește de loviturile de la 11 m.
E riscant să-ți faci strategia de joc pe baza hazardului loviturilor de pedeapsă, chiar dacă ai cei mai buni executanți din lume.
După victoria din extremis cu Anglia, Italia și-a trecut în palmares al doilea trofeu de Campionat European din istorie, după cel cucerit în 1968.
Italia, învinsă la București de România, după un an de la câștigarea Cupei Mondiale
Italia a fost de patru ori campioană mondială, în 1934, 1938, 1982 și 2006. Cine nu-și mai amintește de de finala Campionatului Mondial de Fotbal 2006? O partidă totală. Pe Stadionul Olimpic din Berlin, audiența a amuțit, când francezul Zinedine Zidane l-a lovit cu capul în piept pe Marco Materazzi, pe motiv că a fost insultat. A fost dat afară. Franța slăbise, dar partida s-a menținut tot 1-1 până după prelungiri. Penalty-urile, la fel ca acum, au făcut Squadra Azzura campioană mondială. Și câte pagini de istorie s-au mai scurs de atunci.
Pentru generația noastră, golul lui Boloni de pe fostul Stadion Național din anul 1983 ne-a luminat existența. România învingea campioana mondială de un an înainte. Ne-am îndepărtat mult de fotbalul mare și e cazul să-i spunem lui Mancini: “Grazia il Re.”
Vocile lumii
The Guardian