Aşa cum anticipam, Bucureştiul a rămas în centru atenţiei românilor. Toate privirile s-au îndreptat spre campania din capitală. Asta nu numai pentru că de aici se fixează ceasul, ci că Bucureştiul dă trendul electoral pentru viitoarele alegeri parlamentare.
În Bucureşti, pe votul politic USR a umilit PNL, luând aproape dublul voturilor, dar Orban a proclamat “victoria istorică a PNL,” în timp ce la sediul USR-PLUS, liderii au luat frişca de pe tort, uitând să zică ceva şi de liberali.
De multe ori ştim cu cine nu votăm, decât cu cine. E o meteahnă veche nu numai a românilor.
Blackball-ul e celebru în State Unite ale Americii. Întotdeauna se constituie o cohortă de nemulţumiţi, care să răstoarne puterea.
Surpriza de la Timişoara
Dominic Fritz l-a bătut la scor pe liberalul Nicolae Robu.
Prezent la Timişoara, de ziua de naştere a tatălului meu, vecinii m-au întrebat “noi cu cine votăm,” ca-n Conu Alecu. Le-am răspuns că eu nu fac recomandări, dar ştiu cu cine să nu votăm. Cu neomarxiştii. Noua interfaţă a internaţionalismului proletar.
Înainte de scrutinul de duminică, prezent la o nuntă în capitală, mai mulţi tineri, auzindu-mă că pronunţ la telefon, într-o discuţie cu profesorul meu de doctorat, că e mandatory, vorba englezului nedecapat cerebral, ca USR să nu treacă de 15%, că e bai, au coborât vocile şi au ciulit urechile.
Dacă altă dată ar fi sărit ca arşi în apărarea partidului care-i reprezintă, de data aceasta au tăcut sugestiv. La insistenţele mele, mai mult de jumătate au spus că nu merg la vot. Că sunt dezamăgiţi şi de Nicuşor Dan şi de persoanele propuse de USR-PLUS în judeţele lor.
Păi asta era ideea. Apariţia mărturilor despre zeul lor şchiop, Nicuşor Dan, le-a tăiat piuitul. Au votat însă cu ură contra lui Firea.
Nicuşor Dan – noul Zeu al Generaţiei Z
Şi zeii sunt oameni. Ideea e să nu-ţi faci din politică chip cioplit. Entuziasmul de azi precede dezamăgirea de mâine.
Există o vârstă a speranţelor. Există un timp al îngăduinţei. Există o vreme a înţelepciunii. Între toate acestea balotează interesul politic, al unora sau altora care scriu partiturile.
Amăgirile dau deznădejdi, deznădejdile la cote mari nasc ură. Ura e un carburant de război. Şi de aici, idolii au hăul creat.
Speranţa moare ultima. Se zice printre optimişti. Pesimiştii ştiu că nimic nu se va schimba.
Schiţă de portret de grup: votanţii contra
Păi şi atunci cine sunt cei care-şi exprimă mereu votul contra? Cei deznădăjduiţi, cei hotărâţi că echipa lor schimbă lumea sau cei care se simt înfrânţi în iluzii?
Aici e greu de căutat logica opţiunii de a fi Gică Contra, cacofonie intenţionată, în lipsa unor cercetări psihologice de specialitate.
Flower-power a fost generaţia primelor mari revolte sociale. Mulţi au considerat că răstoarnă lumea prin muzică. S-au adunat milioane la Woodstock, au vociferat împotriva războiului din Vietnam, şi-au stigmatizat preşedintele, dar n-au reuşit să-şi rezolve handicapurile devenirii
Cine sunt aceştia?
Doar prin metoda observaţiei, poţi descrie corpusul electoral ce votează mereu contra.
Frustraţii, marginalii, cei care n-au reuşit să facă nimic în viaţă, aplică hotărât opţiunea contra. Astfel de indivizi nu vor fi capabili să susţină vreo construcţie, ci doar să aplaude demolările.
Avem mulţi în jurul nostru care intră în această amplă comunitate. N-au sădit în viaţa lor un pom, dar îşi dau cu părerea despre cum ar trebui plantată o pădure inelară în jurul Bucureştiului, pentru a ne proteja de praful şi noxele gropilor de gunoi.
Din păcate, generaţia mea are o sumedenie de astfel de cazuri. Cei ce nu vor să-şi afişeze stările psihologice se ascund în lumea iubitoarelor de animale de companie, acestea fiind docile le rezolvă complexul micimii şi nerealizărilor profesionale.
Mai există o categorie amplă de Gică Contra. Revoluţionarii de profesie. Ei au întotdeauna un stindard de luptă şi o cauză de apărat. Nu se simt bine dacă nu insuflă şi celorlalţi pofta de luptă.
Libertatea e de la Dumnezeu, nu de la idolii rock-ului
Flower-power a fost generaţia primelor mari revolte sociale. Mulţi au considerat că răstoarnă lumea prin muzică. S-au adunat milioane la Woodstock, au vociferat împotriva războiului din Vietnam, şi-au stigmatizat preşedintele, dar n-au reuşit să-şi rezolve handicapurile devenirii.
Se zice că Che Guevara, stomatolog fără vreo oră de practică, a murit fără dinţi luptând pentru o cauză pentru care era plătit. Niciunul din generaţia make love not war n-ar accepta că idolul său ce-l purta cu mândrie pe piept, nu era decât un altfel de Osama bin Laden, tocmit de-o putere militară sau de vreun serviciu secret să ridice o juntă la luptă.
Omul s-a născut liber de la Dumnezeu, nu l-a eliberat nici Jimmi Hendrix, între două şedinţe prăfuite, nici Jenis Joplin, răpusă de o doză prea mare de heroină, nici Jim Morrison, pe a cărui cruce din păcate se uşurează şi acum toţi consumatorii fruntaşi, încremeniţi în proiectul lui de salvare prin viaţa dusă la extrem.
Votul împotrivă rămâne, totuşi, o acţiune democratică în esenţă.
Dar totuşi…
Între înţelegere şi manipulare stă ascuns diavolul
Revolta e în firea oamenilor. Problema e cine o alimentează şi cine scoate bonusul electoral din furia maselor. Aici e o chestiune de marketing politic şi de manipulare.
Friciile sunt întotdeauna administrate de diavolii îmbrăcaţi în hermine, aşa cum am mai spus.
Există totuşi o vârstă a maximelor înţelegeri. Oamenii ajunşi în stadiul calificărilor cerebrale nu se mai iau după fentă şi nu se lasă păcăliţi.
Fericiţi cei naivi, lor li s-a clădit impresia că decid soarta lumii
Există hoţii lor, aşa cum există hoţii noştri. În politică nu se dau certificate de neprihănire.
Asta mulţi nu o înţeleg şi se duc cu puterea votului să dărâme orice plan de construcţie, fără să înţeleagă că nu sunt decât nişte simple unelte ale unui sistem sau altul.
Votul contra e o acţiune viscerală, nu una cerebrală
Dar în ce război soldaţii au fost vreodată întrebaţi despre cum ar vedea ei lupta?
Li se spune, de trei sute de ani, că-n raniţa oricărui soldat stă bastonul de mareşal. Iar unii chiar cred că schimbă lumea.
Din contră. Nu umplu decât o serie de locuri goale. Oricând naivii pot fi recrutaţi şi puşi să lupte pentru vreo cauză.
Vorba Ecleziastului: “Există un timp al zidirii şi un timp al dărâmării.”
Din păcate, noi românii, suntem prea viscerali şi credem că organul nostru de luptă, votul, e mai puternic decât al diviziei de generali.
Şi să nu uităm, vorba lui Stalin: nu e important cine votează, ci doar cine numără voturile.
Şi ieri a fost o zi epuizantă. La mări depărtări, câţiva miliardari ai planetei răsuceau fusul lumii, fără să le pese că undeva câteva milioane au crezut că schimbă lumea.
